De la ArchWikiRo

Prefaţă

Introducere

Bine ai venit. Acest document vă va ghida prin procesul de instalare Arch Linux: o simplă, usoara distribuție GNU/Linux destinată utilizatorilor competenți. Acest ghid se adresează utilizatorilor noi, dar se străduieşte să servească drept referinţă puternică şi de bază pentru toți.

Înainte de a instala, vă sfătuim să treceți peste Întrebări frecvente.

Elemente speciale Arch Linux:

• Simplitate, după tiparul de design și filosofia UNIX
• Toate pachetele sunt compilate pentru i686 și x86_64
• Rolling-release ca model, permițând o singură instalare și actualizare fără probleme la cele mai noi versiuni ale programelor
• Scripturi init în stilul BSD, totul fiind concentrat într-un fișier de configurare
• mkinitcpio, un creator initramfs simplu și dinamic
• Managerul de pachete Pacman este lejer și agil, cu un consum de memorie foarte modest
• ABS: Arch Build System, un sistem de construire a pachetelor pe modelul BSD cu porturi și care simplifică creare propriilor pachete instalabile din sursa
• AUR: The Arch User Repository (Depozitul Utilizatorului de Arch), oferă mii de scripturi de construcție pentru pachetele software care provin de la utilizatori

Licenţă

Arch Linux, pacman, documentația și scripturile au copyright © 2002-2007 Judd Vinet, © 2007-2009 Aaron Griffin și sunt licențiate sub GNU General Public License Ver. 2.

Calea Arch (The Arch Way)

Principiile de design Arch se substituie dorinței de a păstra totul simplu.

'Simplitate', în acest context, vrea să însemne 'fără adăugări, modificări sau complicații care nu sunt necesare'. Pe scurt, o abordare elegantă, minimalistă.

Câteva lucruri de ținut minte despre simplitate:

• " 'Simplitatea' este definită dintr-un punct de vedere tehnic și nu al utilizabilității. Este mai bine să fie elegant din punct de vedere tehnic, cu o curbă de învățare înaltă, decât să fie ușor de utilizat cu o tehnică [inferioară]." -Aaron Griffin
• Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem sau "Entitățile nu trebuie să fie multiplicate fără rost." - briciul lui Occam. Termenul brici se referă la actul de a rade toate complicațiile de care nu este nevoie pentru a ajunge la cea mai simplă explicație. la cea mai simplă metodă sau teorie.
• "Partea extraordinară a [metodei mele] este legată de simplitatea ei... Vârful cultivării abilităților este atins întotdeauna în simplitate." - Bruce Lee

Despre acest ghid

Arch wiki întreținut de comunitate reprezintă o resursă de excepție și ar trebui să fie locul de început pentru cautarea rezolvărilor problemelor. Canalul IRC (#archlinux.ro, #archlinux și forumul sunt și ele folositoare dacă nu se găsește un răspuns altundeva. De asemenea, verificați paginile man pentru orice comandă necunoscută: man comandă

Așa cum distribuțiile GNU/Linux sunt, ca fundament de design, 'modulare', și acest ghid este structurat logic în cele 4 părți principale ale unui sistem de operare desktop asemănător UNIX:

Partea I: Instalarea sistemului de bază

Part II: Configurare și Actualizare pentru noul sistem de bază Arch Linux

Part III: Instalarea X și configurarea ALSA

Part IV: Instalarea şi Configurarea unui Mediu Grafic

Instalarea sistemului de bază

Pasul 1: Descărcarea celui mai Recent Mediu de Instalare

Puteţi obţine imaginile oficiale de instalare Archlinux de aici. Ultima versiune este 2011.08.19

• Atât mediul de instalare "Core" cât şi cel "netinstall" oferă doar pachetele necesare pentru a creea un Sistem Arch Linux de bază. De reţinut că Sistemul de Bază nu include un GUI. Acesta cuprinde în principal toolchain-ul GNU (compilator, assembler, linker, librării, consola shell, cateva utilitare), kernelul Linux şi câteva librării şi module ale sistemului.
• Imaginile isolinux sunt destinate persoanelor ce au întampinat probleme cu folosirea versiunii cu Grub. Nu sunt alte diferenţe faţă de celelalte medii de instalare.
• Întrebări frecvente despre Arch64 (versiunea pe 64 biţi) puteţi găsi aici şi vă poate ajuta să alegeţi între versiunea 32 sau 64 biţi.
• Ai nevoie de fișierul .iso corespunzător versiunii dorite dacă vei folosi un CD respectiv de fișierul .img dacă vei folosi un stick USB.

Instalare de pe CD

Gravează fișierul .iso pe un CD folosind aplicația ta preferată și continuă cu Pasul 2: Boot-area Mediului de Instalare Arch Linux

Instalare pe Stick USB

Sub sistemele de operare de tip UNIX:

Introdu un stick USB gol sau de care nu-ți pasă. Este important să nu fie montat nicăieri. Determină-i calea și copiază fișierul .img pe el folosind programul /bin/dd:

dd bs=8M if=/calea/către/fișier/archlinux-2011.08.19-[core_ori_netinstall]-i686/x86_64.img of=/dev/sdx

unde if= este calea către fișierul .img și of= către stick-ul tău. Este important să folosești /dev/sdx și nu /dev/sdx1

Verifică md5sum (opțional):

Notează numărul de înscrieri (records/blocks) citite și scrise și apoi execută:

dd if=/dev/sdx count=number_of_records status=noxfer | md5sum

Suma md5 returnată ar trebui să corespundă sumei md5 al fișierului imagine descărcat și ar trebui ambele să corespundă sumei md5 listată în fișierul md5sums din mirror-ul sitului de distribuție.

Sub Windows:

Descarcă Disk Imager de la launchpad.net. Introdu stick-ul. Pornește Disk Imager și alege fișierul imagine. Alege litera asociată drive-ului flash. Selectează „write”.

Continuă cu Pasul 2: Boot-area Mediului de Instalare Arch Linux.

Instalare în rețea

În loc să gravați un CD sau un stick USB, imaginea .iso se mai poate boot-a și în rețea. Acest mod de instalare funcționează cel mai bine când aveți deja un server configurat. Citiți articolul acesta pentru mai multe informații, dupa care continuati la Boot-area Mediului de Instalare Arch Linux.

Instalare în mașina virtuala

Instalarea într-o mașină virtuală este un mod bun de a te familiariza cu Arch Linux și modul de înstalare fără a părăsii sistemul de operare curent sau de a partiționa hard disk-ul. în felul acesta, puteți ține deschis acest ghid în timpul instalării. Unor utilizatori li se poate părea mai avantajos să aibe Arch Linux instalat independent într-un disk virtual.

Exemple de programe de virtualizare: VirtualBox, VMware, QEMU, Xen, Varch, Parallels.

Procedura de pregătire a mașinii virtuale variază față de programul folosit dar sunt câțiva pași generale:

1. Creați imaginea disk-ului virtual care va fi gazda sistemului de operare.
2. Configurați cum trebuie parametri mașinii virtuale.
3. Boot-ați imaginea .iso cu unitatea optică virtuală.
4. Continuați cu Boot-area Mediului de Instalare Arch Linux.

Următoarele articola v-ar putea fi folositoare:

• Arch Linux VirtualBox Guest
• Installing Arch Linux from VirtualBox
• VirtualBox Arch Linux Guest On Physical Drive
• Installing Arch Linux in VMware

Pasul 2: Boot-area Mediului de Instalare Arch Linux

Introdu CD-ul sau stick-ul USB și bootează de pe el. În acest scop este extrem de probabil să fie nevoie să apeși o tastă în timpul etapei POST a BIOS-ului (adică imediat după ce se aude bipul). În general va apărea scris ceva de genul „Press F8 to change BIOS Boot Sequence” apăsarea căreia te va duce la o căsuță de unde vei putea alege de pe ce disc vrei să bootezi.

Alte taste posibile în caz că F8 nu merge ar fi F1, F2, F11, F12 sau Delete (ultima te va duce în BIOS și trebuie să alegi ordinea de bootare).

Cerințe minime necesare (cu partiție swap)

• CORE : 160 MB RAM x86_64/i686
• FTP : 160 MB RAM x86_64/i686

Dacă totul decurge bine, ar trebui să fii în fața unui meniu care îți oferă o alegere dintre Boot Arch Live și Boot Arch Live [legacy IDE] și încă câteva alte opțiuni. Meniul pe care îl vezi este interfața bootloaderului GRUB (un bootloader este programul responsabil cu demararea diverselor sisteme de operare).

Alege Boot Archlive sau Boot Archlive [legacy IDE] dacă știi că ai probleme cu libata/PATA.

Dacă vrei să modifici opțiunile de bootare apasă e. Numeroși utilizatori vor să schimbe rezoluția framebufferului pentru un terminal mai lizibil (framebufferul este responsabil de afișarea pe monitor. Instalarea te va duce intr-o consolă care în mod normal are doar 80 de linii - foarte puțin în raport cu rezoluțiile monitoarelor moderne). Adaugă:

vga=773

pe linia unde apare cuvântul „kernel” și apasă <Enter> pentru un framebuffer de rezoluție 1024x768. Codul introdus variază în funcție de rezoluția respectiv numărul de culori dorite. Este important să ai în vedere că diversele plăci grafice au coduri diferite pentru același mod și deci nu întotdeauna va funcționa același cod pe doua configurații diferite. Poți afla mai multe despre diversele coduri vizitând Framebuffer pe Wikipedia.

În caz de dubiu poți să lași liniile de bootare așa cum sunt.

Orice ai face, apasă pe b pentru a boota.

Sistemul va boota acum și va prezenta un dialog de login. Loghează-te ca utilizatorul root. în sistemele UNIX, utilizatorul root este administratorul, contul cu toate privilegiile care poate face absolut orice. De aceea utilizarea acestui cont în activitățile de zi cu zi este o idee extrem de proastă.

Dacă sistemul tău întâmpină erori la bootare sau există alte erori, hardware, consultă pagina Probleme la instalare.

Schimarea layout-ului tastaturii

Dacă ai o tastatură ne-standard poți configura interactiv tastele și fontul folosit de consolă prin comanda

# km

sau prin comanda:

# loadkeys layout

(înlocuiește layout cu layout tastaturii tale, de exemplu "ro" or "be-latin1")

Documentaţie

Probabil că vei dori o copie a documentației de instalare primele câteva dăți. Ghidul oficial (în engleză) se ocupă de instalarea și configurarea sistemului de bază doar.

Consola pe care o vezi este una dintre cele 7 console virtuale ale sistemului, identificate prin „virtual console #”. Primele 6 console sunt pentru modul text, pe care îl ai în față iar ultima este rezevată sistemului grafic (care nu este instalat momentan). Poți să te muți de la o consolă la alta folosind combinația de taste <ALT>+F1..6. Consolele sunt independente una de alta așa că va fi necesar să te loghezi la fiecare în parte.

Ca să vizualizezi documentația oficială, mută-te la vc/2 (a doua consolă) apăsând pe <ALT>+F2 și rulează:

# less /arch/arch-linux-official-guide.txt

Programul less te va ajuta să citești documentul arch-linux-official din folderul /arch folosind săgețile.

Verifică vc/2 de fiecare dată când ai nevoie de ajutor în timpul instalării.

Pasul 3: Pornirea Instalării

Logat ca root, pornește scriptul de instalare din vc/1.

# /arch/setup

A: Selecţia Sursei pentru Instalare

După un ecran de bun-venit, vei fi întrebat de sursa de instalare. Alege sursa adecvată imaginii pe care o folosești.

• Dacă ai ales imaginea CORE, poți instala pachete de pe disc și poți continua cu C: Operaţii Pregătitoare pe HDD
• Doar pentru FTP/HTTP: Ți se va cere să încarci manual driverele (în Linux, ele se numesc și module) de rețea necesare. Udev (componenta nucleului care se ocupă cu auto-detectarea hardware) este destul de abil la încărcarea modulelor adecvate și poți presupune că acest lucru s-a făcut deja. Poți să verifici dacă așa stau lucrurile invocand ifconfig -a în a treia consolă virtuală. (alege OK pentru a continua).

Configurarea Conexiunii la Reţea (FTP/HTTP)

Interfețele valabile vor fi prezentate. Dacă o interfață și HWaddr (HardWare address) apare, atunci modulul ei a fost deja încărcat. Dacă interfața ta nu a fost listată, poți încerca detectarea ei cu instalatorul, sau să o pornești manual din altă consolă virtuală.

Următorul ecran îți va cere să alegi interfața, să o autodetectezi sau să renunți (Select the interface, Probe, sau Cancel). Alege interfața de care ai nevoie și continuă. Instalatorul te va întreba apoi dacă vrei sau nu să folosești DHCP. Dacă alegi „Yes”, va rula dhcpcd pentru a descoperi un gateway și pentru a cere o adresă IP; dacă alegi „No”, îți va cere o adrese statice: IP , netmask, broadcast, gateway DNS IP, proxy HTTP, proxy FTP. În cele din urmă îți vor fi afișate datele pentru a te asigura că ele sunt corecte.

Scurt Îndrumar Wireless pentru Mediul Live (Dacă ai nevoie de conexiune wireless în timpul instalării)

Driverele şi utilitarele wireless sunt disponibile pentru tine în mediul de instalare. O bună cunoaştere a dispozitivelor dumneavoastră este capitală pentru reuşita configurării. De reţinut că procedura ce urmează va iniţializa dispozitivul wireless pentru a putea fi folosită doar în procesul de instalare, după instalare fiind necesară o nouă configurarea reţelei wireless pentru sistemul nou instalat.

Procedura este următoarea:

• Comutaţi către o consola virtuală liberă, cu comanda <ALT>+F3 ori altă tastă Fn.
• Asiguraţivă că udev a încărcat driverul wireless şi că driverul a creeat o intervaţă wireless utilizabilă cu comanda /usr/sbin/iwconfig ori simplu iwconfig:

#iwconfig

(Outputul ar tebui să arate interfeţele wireless - wlan0, ath0 etc.)

• Porniţi placa de reţea cu comanda /sbin/ifconfig <placa_de_reţea> up.

Un exemplu folosind o placă de reţea wireless atheros şi driverul madwifi:

#ifconfig ath0 up

(Ţineţi minte că in cazul dumneavoastră poate fi denumită altfel, în funcţie de modul (driver) şi chipset-ul plăcii: wlan0, eth1, etc.)

• Setaţi id-ul reţelei wireless cu comanda: iwconfig essid "<numele_reţelei>" key <parola_dumneavoastră_wep> (scrieţi essid-ul (numele reţelei) între ghilimele).
• Un exemplu folosind o reţea securizată WEP:

#iwconfig ath0 essid "reţeauaMea" key 0241baf34c

• Un exemplu folosind o reţea wireles nesecurizată:

#iwconfig ath0 essid "reţeauaMea"

• Solicită şi obţine o adresă IP cu comanda /sbin/dhcpcd <placa_de_reţea> . e.g.:

#dhcpcd ath0

• Testaţi reţeaua cu comanda /bin/ping:

#ping -c 3 www.google.com

Gata.

După ce instalarea iniţială este completă, puteţi folosi Configurarea reţelei wireless pentru a asigura configurarea permanentă a reţelei wireless pentru sistemul dumneavoastră.

Întoarceţivă la consola virtuală principală cu <ALT>+F1. Continuaţi cu C: Operaţii Pregătitoare pe HDD

B: Setarea Datei si Orei

• UTC - Trebuie ales dacă rulezi numai Linux pe calculator.

• local - Ar trebui ales dacă folosești și Windows. Windows folosește o metodă mai primitivă pentru configurarea orei și dacă ceasul este setat UTC, el va fi afișat greșit în Windows.

C: Operaţii Pregătitoare pe HDD

Verifică identitățile și layoutul actual al discurilor invocând /sbin/fdisk cu switch-ul -l (L mic).

Deschide o altă consolă virtuală (<ALT>+F3) și introdu:

# fdisk -l

Notează discurile și partițiile pe care vrei să le folosești pentru instalarea Arch. Întoarce-te la scriptul de instalare cu <ALT>+F1.

Alege prima opțiune din meniu "Prepare Hard Drive".

• Opțiunea 1: Auto Prepare (pregătire automată)

Pregătește automat discul folosind următoare configurație:

• Partiție /boot ext2, având 32MB. Ți se va cere să modifici dimensiunea după propriile nevoi.
• Partiție swap, având 256MB. Ți se va cere să modifici dimensiunea după propriile nevoi.
• O partiție / și una /home separate, (dimensiunile pot fi specificate). Poți alege ca sistem de fișiere dintre ext2, ext3, ext4, reiserfs, xfs și jfs dar ambele partiții vor folosi același sistem de fișiere dacă alegi această opțiune.

Fii atent că Auto-prepare va șterge în întregime hard-discul ales. Citește avertizarea prezentată de instalator cu precauție și asigură-te că ai ales discul corect.

• Opțiunea 2: (Recomandată) Partition Hard Drives (with cfdisk)

Această opțiune îți oferă cea mai robustă și flexibilă soluție de partiționare pentru toate nevoile pe care ai putea să le ai.

În acest moment, utilizatorii mai avansați GNU/Linux care nu au probleme cu partiționarea manuală și-ar putea dori să treacă la D: Select Packages mai jos.

Partiţionarea hard-discurilor

Informaţii despre Partiţii

Partiționarea unui hard-disc definește arii specifice (partiții) pe disc care vor apărea și se vor comporta ca discuri separate și pe care se pot crea (formata) sisteme de fișiere.

• Există 3 tipuri de partiții de disc:

1. Primare
2. Extinse
3. Logice

Partițiile primare pot fi bootabile și există o limită de 4 partiții primare pe disc sau volum RAID. Dacă o schemă de partiționare necesită mai mult de 4 partiții, va fi nevoie de partiții extinse care vor conține partiții logice.

Partițiile extinse nu sunt folosibile singure, ele sunt doar „containere” pentru partițiile logice. Dacă este nevoie un hard disc poate conține o singură partiție extinsă care va fi la rândul ei împărțită în partiții logice.

În Linux, hard-discurile sunt numite sda, sdb.... Numele vin de la Sata Disk A, B etc.

La partiționarea unu disc, se poate observa această schemă de numărare prin crearea partițiilor primare sda1..sda3, urmată de crearea partiției extinse, sda4 și la final crearea partițiilor logice în partiția extinsă; sda5, sda6, ...

Astfel, când vorbim despre sdb5, ne referim la prima partiție logică din al doilea hard disk.

Partiţia de Swap

Partiția swap este locul pe hard-discul tău unde se află RAM-ul virtual, permițând nucleului să folosească spațiu de pe disc pentru datele care nu încap în RAM-ul fizic.

Istoric, regula generală a fost ca dimensiunea partiției swap sa fie de 2 ori dimensiunea RAM-ului fizic. De-a lungul timpului, pe măsură ce cantiățile de memorie au crescut, regula s-a depreciat. În general, pe calculatoarele cu mai puțin de 512MB RAM, regula 2x este suficientă. Pe calculatoarele cu 1GB RAM, o partiție de 1GB este satisfăcătoare. Dacă ai cantiăți foarte mari de RAM (peste 2GB să spunem) ai putea să nu creezi nicio partiție swap, deși nu ar fi recomandat. În exemplul de mai jos, vom creea o partiție de 1GB.

Schema de Partiţionare

O schemă de partiționare este un lucru extrem de personalizat. Opțiunile fiecărui utilizator vor depinde de obișnuințele și cerințele fiecăruia.

Candidații sistemului de fișiere pentru partiții separate:

/ (root) Sistemul de fișiere „rădăcină” este sistemul principal din care toate celelalte pornesc - este vârful ierarhiei. Toate fișierele și folderele trebuie să apară sub directorul rădăcină "/", chiar dacă sunt stocate pe alte discuri fizice. Tot conținutul acestui sistem de fișiere trebuie să fie în ordine pentru a putea porni, restaura, salva sau/și repara sistemul.

/boot Acest director conține nucleul (kernelul), imaginile ramdisk, fișierul de configurare al bootloaderului și etapele bootloaderului. /boot conține și datele care sunt folosinte înainte începerii execuției programelor din spațiul utilizator de către nucleu. Asta poate include fișierele cu sectoarele de bootare primare (master boot sectors) salvate și harta sectoarelor (sector map).

/home Datele utilizatorilor și configurații făcute de utilizatori aplicațiilor sunt stocate în directorul „acasă” al fiecărui utilizator și încep cu caracterul '.' (punct).

/usr În timp ce root este sistemul de fișiere principal, /usr este ierarhia secundară, pentru datele utilizatorilor conținând majoritatea utilitarelor și aplicațiilor multi-utilizator. /usr conține date partajabile, doar-citire (read-only). Acest lucru înseamnă că /usr poate fi partajat de către mai multe sisteme și nimic nu trebuie scris în el decât la aduceri la zi sau modificări ale sistemului.

/tmp este folderul pentru programele care necesită fișiere temporare.

/var conține informații variabile, foldere și fișiere spool, informații administrative, logurile sistemului, cache-ul pacman și arborele ABS.

Avantajele folosirii partițiilor separate pentru diversele sisteme de fișiere:

• Securitatea: Fiecare sistem poate fi configurat în /etc/fstab ca 'nosuid', 'nodev', 'noexec', 'readonly', etc.
• Stabilitate: Un utilizator sau un program defect pot umple un sistem de fișiere de gunoi dacă au permisiuni de scriere pe el. Programele critice, care sunt stocate pe alte partiții rămân neafectate.
• Viteza: Un sistem de fișiere pe care se tot scrie des se poate fragmenta într-o oarecare măsură. O metodă eficientă pentru a evita fragmentarea este de a te asigura că fiecare sistem de fișiere are suficient spațiu liber disponibil. Sistemele de fișiere separate sunt neafectate și pot fi defragmentate separat.
• Integritatea: Dacă un sistem de fișiere se corupe, celelalte nu sunt afectate.
• Versatilitate: Partajarea datelor dintre sisteme devine mai rapidă la folosirea sistemelor de fișiere independente. În plus, în funcție de tipul de date conținut, se pot folosi sisteme de fișiere diferite.

În exemplul de mai jos, vom folosi partiții separate pentru /, /var, /home și partiția swap.

Cum trebuie dimensionate partiţiile?

Cel mai bun răspuns la această întrebare este dat în funcţie de necesităţile fiecăruia. Puteţi crea simplu o partiţie pentru root şi o partiţie pentru swap, puteţi creea doar o partiţie pentru root fără partiţia de swap. ori puteţi urma exemplele următoare ca punct de referinţă:

• Sistemul de fişiere root (/) din exemplu de mai sus va conţine directorul /usr, care poate deveni relativ mare, în funcţie de cât de multe programe se instalează în sistemul de operare.

• Sistemul de fişiere /var va conţine printre altele, arborele de fişiere ABS şi cache-ul pacman. Păstrarea programelor din cache este utilă; oferă posibilitatea de a downgrada programe, dacă este necesar. /var tinde să se mărească; cache-ul pacman poate ocupa spaţiu din ce în ce mai mare cu timpul, dar poate fi golit în siguranţă dacă va fi nevoie. 6-8 Giga pe un sistem desktop ar trebui să fie suficient pentru /var. Serverele tind să aibă sistem de fişiere /var foarte mare.
• Sistemul de fişiere /home este locul unde se păstrează datele, descărcările, fişierele multimedia ale userului/userilor. Pe un sistem desktop "/home" este de regulă cel mai mare system de fişiere de pe disk şi trebuie să i se aloce cel mai mare spaţiu.
• Alocarea unui plus de 25% din spaţiul fiecărui sistem de fişiere oferă siguranţă în plus pentru erorii neprevăzute, extindere şi poate constitui o măsură preventivă împotriva fragmentării.

Urmând ghidul de mai sus, sistemul din exemplu ar trebui să aibă: ~15GB partiţia root (/), ~7GB /var, 1GB swap, pentru partiţia /home alocându-se spaţiul rămas (cu excepţia situaţiei când se doreşte instalat şi alt sistem de operare pe HDD, când trebuie lăsat spaţiul necesar pentru acesta - în cazul windows NUMAI PARTIŢIE PRIMARĂ, nu logică).

Crearea Partiţiilor: cfdisk

Se începe prin crearea partiției primare care va conține fișierele de sistem root.

Alege New -> Primary și introdu dimensiunea partiției pentru 'root' (/). Așezați partiția la începutul hard disc-ului

De asemenea alege Type care desemnează '83 Linux'. Partiția creata trebuie să apară ca sda1 în exemplul nostru.

Acum creați o partiție primara pentru /var, desemnata ca Type 83 Linux. Partiția creata /var trebuie să apară ca sda2

Apoi, creați partiția pentru swap. Selectați o dimensiune adecvata și specificați Type ca 82 (Linux swap / Solaris). Partiția creata pentru swap trebuie să apară ca sda3.

În cele din urma, creați o partiție pentru directorul /home. Alege o alta partiție primara și selectați dimensiunea dorita

În mod similar, selectați Type ca 83 Linux. Partiția creata /home trebuie sa apară ca sda4.

Examplu:

Name    Flags     Part Type    FS Type               [Label]         Size (MB)
-----------------------------------------------------------------------------
sda1               Primary     Linux                                 15440 #root
sda2               Primary     Linux                                 6256  #/var
sda3               Primary     Linux swap / Solaris                  1024  #swap
sda4               Primary     Linux                                 140480 #/home

Alege Write și tastează yes. Atenție!!! Această operațiune va șterge toate datele de pe hard. Alege Quit pentru părăsi partiționarea. Alege Done pentru a părăsi acest meniu și continua cu "Set Filesystem Mountpoints".

Definirea Punctelor de Montare pentru Sistemele de Fişiere

Tipuri de Sisteme de Fişiere

Observaţii Suplimentare Referitoare la Jurnalizare

D: Selecţia Pachetelor

Acum vom selecta pachetele de instalat în sistemul nostru.

• Core ISO: Alege opţiunea CD ca sursă şi selectează unitatea CD potrivită dacă ai mai mult de una.
• FTP ISO: Selectează o oglindă FTP/HTTP: E de reţinut că archlinux.org e limitat la 50KB/s.

Selectarea pachetelor este împărţită în două etape. În primul rând, selectezi categoria de pachet:

• Base: Setul minim de bază. Selectează-l întotdeauna şi şterge doar pachetele pe care nu le utilizezi.
• Base-devel: Instrumente suplimentare ca de exemplu make, automake, wireless-tools precum şi microcoduri wireless. Majoritatea începătorilor ar trebui să aleagă să îl instaleze deoarece vor avea cu siguranţă nevoie de el mai târziu.

După selectarea categoriei, îţi va fi prezentată lista completă de pachete, care îţi permite să mai rafinezi selecţiile. Foloseşte tasta spaţiu pentru a selecta şi a deselecta.

Odată ce ai terminat cu selectarea pachetelor de care ai nevoie, părăseşte ecranul selecţiei şi continuă cu pasul următor, Instalarea Pachetelor.

E: Instalarea Pachetelor

Apoi selectezi 'Install Packages'. Vei fi întrebat dacă doreşti să păstrezi pachetele în cache-ul Pacman. Dacă alegi ‘da’, în viitor vei avea flexibilitatea să downgradezi la versiunile anterioare de pachete, deci acest lucru este recomandat (întotdeauna poţi să goleşti cache-ul mai târziu). Installer-ul va instala acum în sistemul tău pachetele selectate precum şi kernel-ul 2.6 Arch Linux.

• FTP ISO: Managerul de pachete Pacman va descărca şi instala pachetele selectate de tine. (Vezi vc/5 pentru output, vc/1 pentru a te întoarce la installer.)
• CORE ISO: Pachetele vor fi instalate de pe CD.

F: Configurarea Sistemului

Urmarea şi înţelegerea cât mai exactă a acestor paşi este de o importanţă crucială în asigurarea unui sistem corect configurat.

În această etapă a instalării, vei edita fişierele cele mai importante de configurare ale sistemului tău de bază Arch Linux.

Versiunile anterioare ale installer-ului includeau hwdetect pentru a aduna informaţii despre configuraţia ta. Nu mai este cazul acum, iar udev ar trebui să asigure încărcarea automată a celor mai multe module la boot-are.

Despre initramfs

Sistemul iniţial RAM - sau initramfs - este un sistem temporar de fişiere utilizat de kernel în timpul boot-ării. Este utilizat pentru a face mai multe pregătiri, ca de exemplu detectarea componentelor hardware şi încărcarea modulelor, înainte ca root-ul real să fie montat. Deci, un initramfs permite folosirea unui kernel modular generic pentru o varietate largă de hardware şi fară a avea nevoie să se compileze un kernel pentru fiecare utilizator final.

Îţi vor fi puse o serie de întrebări legate de configuraţia initramfs. Vei fi întrebat dacă ai nevoie de suport pentru boot-area de pe dispozitivele USB, FireWire şi PCMCIA, NFS shares, matrici software RAID, volume LVM2, volume criptate, şi suport pentru DSDT. Alege da dacă ai nevoie de ele; în exemplul nostru nu e nevoie de nimic. Selectarea răspunsului 'da' la oricare dintre cele de mai sus va face ca scriptul de instalare să plaseze ancorele ("hooks") corespunzătoare în fişierul /etc/mkinitcpio.conf.

Acum vei fi întrebat ce editor de text vrei să foloseşti; alege nano sau vim, dacă eşti familiarizat cu el. Îţi va fi prezentat un meniu incluzând principalele fişiere de configurare pentru sistemul tău.

Nu se poate ca procesul de instalare să fie mai automatizat?

Ascunderea de utilizator a procesului de configurare a sistemului este în conflict direct cu Calea Arch. Deşi versiunile recente de kernel şi ale instrumentelor pentru sondarea componentelor hardware oferă suport hardware excelent şi auto-configurare, Arch prezintă utilizatorului toate fişierele relevante de configurare în timpul instalării, obiectivul fiind transparenţa şi controlul asupra resurselor sistemului. După ce termini de modificat aceste fişiere conform cu specificaţiile tale, vei fi familiarizat cu metoda simplă de configurare manuală a sistemului Arch Linux şi cu structura de bază, rezultatul fiind că eşti mai bine pregătit pentru a utiliza în mod eficient noul tău sistem.

/etc/rc.conf

Arch Linux foloseşte fişierul /etc/rc.conf ca locaţie principală pentru configuraţia sistemului. Acest singur fişier conţine o largă varietate de configuraţii, folosite în principal la pornirea sistemului. Aşa cum numele său îl implică direct, mai conţine de asemenea şi setări pentru şi invocă fişierele /etc/rc* şi este, desigur, de origine a acestor fişiere.

Secţiunea LOCALIZATION

• LOCALE=: Aceasta setează localizarea sistemului tău, care va fi folosită de către toate aplicaţiile şi utilităţile i18n-aware. Poţi vedea lista tuturor localizărilor disponibile rulând 'locale -a' din linia de comandă. Setarea implicită este în regulă pentru utilizatorii US English .
• HARDWARECLOCK=: Specifică dacă ceasul harware, care este sincronizat la pornirea şi oprirea sistemului, salvează timpul UTC, sau timpul local. UTC are sens deoarece simplifică foarte mult schimbarea fuselor orare şi a trecerii la ora de vară. Timpul local este necesar dacă foloseşti dual boot cu un sistem de operare ca Windows, pentru că salvează doar timpul local pe ceasul hardware.
• USEDIRECTISA=: Foloseşte direct o cerere I/O în schimbul /dev/rtc pentru hwclock
• TIMEZONE=: Specifică FUSUL ORAR. (Toate fusurile orare disponibile se găsesc în /usr/share/zoneinfo)
• KEYMAP=: Keymap-urile disponibile se află în /usr/share/kbd/keymaps. Vă rugăm să reţineţi că această setare este valabilă pentru TTY-uri, nu pentru orice manager grafic de ferestre sau X.
• CONSOLEFONT=: Fonturile disponibile pentru consolă se află în /usr/share/kbd/consolefonts dacă trebuie să le schimbaţi. Setarea implicită (spaţiu liber) este sigură.
• CONSOLEMAP=: Defineşte maparea consolei pentru a o încărca cu programul setfont la pornirea sistemului. Mapari posibile se află în /usr/share/kbd/consoletrans , dacă este nevoie. Setarea implicită (spaţiu liber) este sigură.
• USECOLOR=: Selectaţi "yes" dacă aveţi un monitor color şi doriţi să aveţi culori în consola dumneavoastră.

LOCALE="en_US.utf8"
HARDWARECLOCK="localtime"
USEDIRECTISA="no"
TIMEZONE="US/Eastern"
KEYMAP="us"
CONSOLEFONT=
CONSOLEMAP=
USECOLOR="yes"

Secţiunea HARDWARE

• MOD_AUTOLOAD=: Setarea acesteia la "yes" va face ca udev să verifice automat hardware-ul şi să încarce modulele necesare în timpul pornirii sistemului. (convenabil cu kernelul modular implicit)
• MOD_BLACKLIST=: Aceasta a devenit depăşită în favoarea adăugării modulelor din lista neagră(blacklist) direct în linia MODULES= de mai jos.
• MODULES=: Specificaţi MODULE adiţionale dacă ştiţi că un modul important lipseşte. Dacă sistemul dumneavoastră are dischetă, adăugaţi "floppy". Dacă veţi folosi sisteme de fişiere loopback adăugaţi "loop". De asemenea specificaţi orice modul din lista neagră adăugând (!) înaintea lor. Udev va fi forţat să NU încarce modulele din lista neagră. În exemplul de mai jos, modulul IPv6 precum şi supărătorul pcspeaker este adaugat in lista neagră.

# Scan hardware and load required modules at boot
MOD_AUTOLOAD="yes"
# Module Blacklist - Deprecated
MOD_BLACKLIST=()
#
MODULES=(!net-pf-10 !snd_pcsp !pcspkr loop)
  

Secţiunea NETWORKING

• HOSTNAME=: Setaţi un HOSTNAME (numele calculatorului) care vă place.
• eth0=: 'Placa de reţea 0'. Reglaţi adresa IP a interfeţei, adresa netmask şi broadcast dacă folosiţi IP static. Setaţi eth0="dhcp" dacă doriţi să folosiţi DHCP.
• INTERFACES=: Specificaţi aici toate interfeţele.
• gateway=: Dacă folosiţi IP static, setaţi adresa gateway. Dacă folosiţi DHCP, puteţi ignora această variabilă, insă unii utilizatori au raportat că trebuie totuşi definită.
• ROUTES=: Dacă folosiţi IP static, ştergeţi ! din faţa 'gateway'. Dacă folosiţi DHCP, puteţi lăsa această variabilă pe dinafară comentată cu (!) , dar iarăşi, unii utilizatori trebuie să definească gateway şi ROUTES. Dacă aveţi probleme de reţea cu pacman, de exemplu, puteţi reveni asupra acestor variabile.

Exemplu, folosind o adresă IP alocată dinamic (DHCP)

HOSTNAME="arch"
#eth0="eth0 192.168.0.2 netmask 255.255.255.0 broadcast 192.168.0.255"
eth0="dhcp"
INTERFACES=(eth0)
gateway="default gw 192.168.0.1"
ROUTES=(!gateway)

Exemplu, folosind o adresă IP statică

HOSTNAME="arch"
eth0="eth0 192.168.0.2 netmask 255.255.255.0 broadcast 192.168.0.255"
INTERFACES=(eth0)
gateway="default gw 192.168.0.1"
ROUTES=(gateway)

Secţiunea DAEMONS

Această linie doar listează numele scripturilor aflate în /etc/rc.d/ care rulează la pornirea sistemului, precum şi ordinea în care acestea rulează.

DAEMONS=(network @syslog-ng netfs @crond)

• Dacă numele unui script este precedat de (!), acesta nu este executat .
• Dacă numele unui script este precedat de simbolul (@), acesta va fi executat în background; procesul de startup va aştepta ca fiecare daemon să pornească cu succes înainte de a trece la următorul. (Util pentru a creşte viteza de pornire a sistemului). Nu trimiteţi în background daemoni care depind de alţi daemoni. Spre exemplu "mpd" depinde de "network", iar trimiterea în background a "network" va face ca "mpd" să nu mai pornească
• Editaţi această linie de fiecare dată când instalaţi un nou serviciu în sistem, dacă doriţi că serviciul respectiv să ruleze la pornirea sistemului.

Acest init 'BSD-style', este calea Arch de manipulare a ceea ce alte distributii manipuleaza cu diferite symlink-uri catre un director /etc/init.d .

Despre DAEMONS (servicii)

Nu este nevoie să modificaţi linia daemons în acest moment, dar este util de explicat ce sunt daemonii, deoarece vom avea nevoie de ei în acest ghid mai târziu. Un daemon este un program care rulează în background, asteptand evenimentele să aibe loc şi oferind servicii. Un bun exemplu este serverul web asteptand o cerere pentru a returna o pagină, sau un server SSH aşteptând ca o persoană să încerce să se logheze. În timp ce acestea sunt aplicaţii cu multe utilităţi, există totuşi şi daemoni a căror muncă nu este atât de vizibilă. Exemplu este un daemon care scrie mesaje într-un fişier de logare (syslog, metalog), un daemon care scade frecvenţa procesorului dumneavoastră dacă sistemul nu are nicio sarcină de îndeplinit (cpufreq) şi un daemon care vă oferă dumneavoastră o fereastră de logare grafică (gdm, kdm). Toate aceste programe pot fi adăugate în linia daemons şi vor fi rulate în timpul pornirii calculatorului. Daemoni utili vor fi prezentaţi pe parcursul acestui ghid.

Din punct de vedere istoric, termenul daemon a fost inventat de către programatorii MIT lucrând la Project MAC. Au luat numele din demonul lui Maxwell, o fiinţă imaginară dintr-un celebru experiment, care lucra în mod constant în background, alegând molecule. Sistemele UNIX au moştenit această denumire şi au creat monitorul pentru supravegherea şi executarea serviciilor.

/etc/fstab

Fstab (tabela sistemelor de fişiere) face parte din configuraţia sistemului enumerând toate discurile disponibile şi partiţiile de pe disc, şi indică modul în care acestea urmează să fie iniţializate sau integrate în sistemul de fişiere al sistemului. Fişierul /etc/fstab este cel mai frecvent utilizat de comanda mount. Comanda mount primeşte ca şi argument un sistem de fişiere de pe un dispozitiv şi îl adaugă la ierarhia principală de sistem pe care o vedeţi atunci când utilizaţi sistemul.Comanda mount -a este invocată din /etc/rc.sysinit, aproximativ 3/4 din procesul de boot, şi citeşte /etc/fstab pentru a determina ce opţiuni ar trebui să fie utilizate la montarea dispozitivelor menţionate în aceasta. În cazul în care optiunea noauto este anexată la un sistem de fişiere în /etc/fstab, mount -a nu îl va monta la boot.

Un exemplu de /etc/fstab

# <file system>        <dir>        <type>        <options>                 <dump>    <pass>
none                   /dev/pts     devpts        defaults                       0         0
none                   /dev/shm     tmpfs         defaults                       0         0
#/dev/cdrom            /media/cdrom   auto        ro,user,noauto,unhide          0         0
#/dev/dvd              /media/dvd     auto        ro,user,noauto,unhide          0         0
#/dev/fd0              /media/fl      auto        user,noauto                    0         0
/dev/disk/by-uuid/0ec-933.. /          jfs        defaults,noatime               0         1
/dev/disk/by-uuid/7ef-223.. /home      jfs        defaults,noatime               0         2
/dev/disk/by-uuid/530-1e-..  swap     swap        defaults                       0         0
/dev/disk/by-uuid/4fe-110.. /var     reiserfs     defaults,noatime,notail        0         2

• <file system>: descrie dispozitivul bloc sau sistemul de fişiere la distanţă care urmează a fi montat. Pentru montari regulate, acest câmp va conţine un link la un nod de dispozitiv de tip bloc (aşa cum a fost creat de mknod care este invocat de udev la boot) pentru dispozitivul care urmează a fi montat, de exemplu '/dev/cdrom' sau '/dev/sda1'. În loc de a da dispozitivul în mod explicit, programul de instalare Arch indică sistemul de fişiere care urmează să fie montat prin UUID în mod implicit.

ls -lF /dev/disk/by-uuid/

va lista toate partiţiile dupa UUID, în timp ce

/sbin/blkid

va afişa o listă corelând fiecare partiţie cu eticheta acesteia, tipul de sistem de fişiere şi UUID. Notă: această comandă este instalată de pachetul e2fsprogs

• <dir>: descrie punctul de montare pentru sistemul de fişiere. Pentru partiţiile swap, acest câmp ar trebui să fie specificat ca 'swap'; (partiţiile swap nu sunt de fapt montate.)

• <type>: descrie tipul sistemului de fişiere. Kernel-ul Linux suportă mai multe tipuri de sisteme de fişiere. (Pentru sistemele de fişiere acceptate în mod curent de către nucleu, a se vedea /proc/filesystems).O intrare 'swap' specifică un fişier sau o partiţie care urmează a fi utilizate pentru swapping. O intrare 'ignore' determină linia care urmează a fi ignorată. Acest lucru este util pentru a arăta partiţiile de pe disc care sunt în prezent neutilizate.

• <options>: descrie opţiuni de montare asociate cu sistemul de fişiere.Câmpul acesta este formatat ca o listă de opţiuni separate prin virgulă si fără spaţii. Lista conţine cel puţin tipul de montare, plus orice opţiuni suplimentare adecvate pentru tipul de sistem de fişiere. Pentru documentaţia privind opţiunile disponibile pentru sistemele de fişiere non-NFS , consultaţi mount(8).

• <dump>: utilizat de comanda dump(8) pentru a determina care dintre sistemele de fişiere trebuie să fie obiectul unui dumping. dump este un utilitar de backup. În cazul în care câmpul al cincea nu este prezent, o valoare de zero este returnată şi dump va presupune că sistemul de fişiere nu are nevoie de backup.Reţineţi că dump nu este instalat în mod implicit.

• <pass>: utilizat de programul fsck(8) pentru a determina ordinea în care sunt efectuate controalele sistemului de fişiere în momentul pornirii. Sistemul de fişiere root ar trebui să fie specificat cu valoarea <pass> de 1, şi restul sistemelor de fişiere ar trebui să aibă valoarea <pass> de 2 sau 0. Sistemele de fişiere dintr-o unitate vor fi verificate secvenţial, dar sistemele de fişiere de pe unităti diferite vor fi verificate în acelaşi timp, folosindu-se paralelismul disponibil în hardware. În cazul în care al saselea câmp nu este prezent sau zero, o valoare de zero este returnată şi fsck va presupune că sistemul de fişiere nu trebuie să fie verificat.

• Dacă aveţi de gând sa utilizaţi hal pentru automount de medii cum ar fi DVD-uri, aţi putea dori să comentaţi intrările cdrom şi DVD la configurarea hal, care va fi instalat mai târziu în acest ghid.

Mai multe informaţii disponibile în intrarea wiki Fstab.

/etc/mkinitcpio.conf

Acest fişier vă permite să ajustaţi sistemul de fişiere RAM iniţial (denumit şi ramdisk-ul iniţial sau "initrd") pentru sistemul dumneavoastră. Initrd-ul este o imagine comprimată cu gzip care este citită de către kernel în timpul de boot. Scopul initrd este de executa procesul de bootstrap sistem pana la punctul în care se poate accesa sistemul de fişiere rădăcină. Acest lucru înseamnă că trebuie să încarce toate modulele care sunt necesare pentru dispozitive ca IDE, SCSI sau SATA (sau USB / FW, dacă aţi facut boot de pe un USB / unitate FW). Odată ce initrd încarcă modulele corespunzătoare, fie manual, fie prin intermediul udev, controlul trece la sistemul Arch şi procesul dvs. de boot continuă. Din acest motiv, initrd-ul trebuie să conţină numai modulele necesare pentru a accesa sistemul de fişiere rădăcină. Acesta nu trebuie să conţină fiecare modul veti dori vreodată să-l utilizaţi. Majoritatea modulelor vor fi încărcate mai târziu de udev, în timpul procesului de iniţializare.

mkinitcpio este următoarea generaţie de script-uri pentru crearea initramfs. El are multe avantaje în comparaţie cu vechile script-uri mkinitrd şi mkinitramfs.

• Acesta utilizează klibc şi kinit, care sunt dezvoltate de către dezvoltatorii kernel-ului Linux pentru a oferi o bază de mică şi uşoară pentru spaţiul utilizator timpuriu.
• Poate folosi udev pentru autodetecţia hardware-ul la rulare, prin urmare, vă împiedică să vă aveţi tone de module încărcate inutil.
• Scriptul său init, bazat pe scripturi-hook, este uşor extensibil cu alte scripturi-hook personalizate, care pot fi incluse cu uşurinţă în pachetele pacman fără a fi nevoie ca mkinitcpio să fie modificat.
• Suportă deja lvm2, dm-crypt pentru ambele volume luks şi cele moştenite, raid, swsusp and suspend2 pentru pornirea şi revenirea de pe dispozitive usb.
• Multe funcţii pot fi configurate de la linia de comandă a kernel-ului, fără a reconstrui imaginea acestuia.
• Cu ajutorul script-ului mkinitcpio este posibilă includerea unei imagini într-un kernel, deşi se poate realiza o imagine a kernel-ului auto-conţinută.
• Flexibilitatea acestuia face recompilarea un nucleu, în multe cazuri, inutilă.

Dacă nu utilizaţi o tastatură US poate doriţi să adăugaţi "keymap" în secţiunea "HOOKS=" din /etc/mkinitcpio.conf pentru a încărca dispunerea locală a tastelor în timpul procesului de boot, de exemplu:

HOOKS="base udev autodetect pata scsi sata filesystems keymap"

Altfel, dacă procesul de boot eşuează, dintr-un anume motiv vi se va cere să introduceţi parola de root pentru lucrări de întreţinere, dar veţi fi în imposibilitatea de a face acest lucru.

Dacă utilizaţi o tastatură US editarea aceastei configuraţii ar trebui să fie inutilă în acest moment.

mkinitcpio a fost dezvoltat de Aaron Griffin şi Tobias Powalowski cu ajutor din partea comunităţii.

/etc/modprobe.conf

Mulți utilizatori nu vor fi nevoiți să modifice acest fișier acum, dar vă rugăm citiți aceste explicații acum

/etc/resolv.conf (pentru adrese IP statice)

/etc/hosts

/etc/hosts.deny și /etc/hosts.allow

/etc/locale.gen

Parola de Root

În cele din urmă setează parola pentru root şi asigurăte că o ţii minte. Întoarcete la meniul principal şi instaleaza încărcătorul de sistem (bootloader)

Servere Pacman

G: Instalarea Bootloader-ului

GRUB

H: Restartarea

Configurare și Actualizare pentru noul sistem de bază Arch Linux

Pasul 1: Configurarea conexiunii la reţea (dacă e nevoie)

Conexiune cablată

Conexiune wireless

Modem analogic

ISDN

DSL (PPPoE)

Pasul 2: Actualizarea, Sincronizarea şi Upgradarea sistemului cu pacman

A: Configurarea pacman

Ce este pacman ?

Depozitele de pachete şi /etc/pacman.conf

/etc/pacman.d/mirrorlist

Marcarea "ignore" a pachetelor

Marcarea "ignore" a fişierelor de configurare

Familiarizează-te cu pacman

B: Actualizarea lui Pacman Însuşi (dacă este necesar)

Step 3: Actualizarea Sistemului

Modelul cu versiune perpetuu actualizată adoptat de Arch Linux

Network Time Protocol

Step 4: Adăugarea unui utilizator şi configurarea grupurilor

Step 5: Instalarea şi configurarea Sudo (Opţional)

Instalarea X și configurarea ALSA

Step 1: Configurarea sunetului cu alsamixer

Testarea sunetului

Salvarea setărilor audio

Step 2: Instalarea subsistemului X

A: Instalarea subsistemului X

B: Instalarea driverului pentru placa grafică

Plăcile grafice NVIDIA

Plăcile grafice ATI

Step 3: Configurarea subsistemului X

A: Fişierul xorg.conf

Configurarea Xorg fără fişierul xorg.conf

Metode standard de generare xorg.conf

Alte metode de generare xorg.conf

B: Funcţia "Input hotplugging" de configurare neinteractivă a dispozitivelor externe

Configurarea funcţiei "input hotplugging"

Dezactivarea funcţiei "input hotplugging"

Setarea layout-ului tastaturii dacă nu foloseşti o tastatură standard US

C: Testarea X-ului

Dacă apar erori

Test simplu pentru a verifica dacă funcţionează X-ul (dacă e nevoie)

Pregătirea testului - configurarea ~/.xinitrc

Efectuarea testului

Instalarea şi Configurarea unui Mediu Grafic

Desi sistemul X pune la dispozitie baza-cadru pentru a construi o interfata grafica utilizator, un mediu grafic functioneaza avand la baza sistemul X si in conjunctie cu acesta, obiectivul fiind de a pune la dispozitie o interfata grafica utilizator complet functionala si dinamica. Un mediu grafic pune la dispozitie in general un gestionar de ferestre, pictograme, applet-uri, bare de instrumente, directoare, imagini de fundal, o suita de aplicatii si integrarea operatiilor cu mouse-ul (ex. drag-and-drop). Functiile specifice si design-ul fiecarui mediu grafic vor afecta intr-un mod unic intreaga interactiune si experienta a utilizatorului. Astfel, alegerea unui mediu grafic este o decizie foarte subiectiva si personala. Alege cel mai bun mediu pentru nevoile tale.

• Daca vrei ceva bogat in functii si asemanator cu Windows sau cu Mac OSX, KDE este o alegere buna.
• Daca vrei ceva putin mai minimalist, care urmeaza mai indeaproape principiul K.I.S.S. (pastreaza totul cat mai simplu), Gnome este o alegere buna.
• XFCE este in general vazut ca similar lui Gnome, este mai suplu si necesita mai putine resurse de sistem, dar este deasemenea placut vizual si ofera un mediu complet.
• LXDE este un mediu grafic minimalist bazat pe gestionarul de ferestre Openbox. Pune la dispozitie majoritatea lucrurilor de care ai nevoie pentru un desktop modern, dar foloseste relativ putine resurse de sistem. LXDE este o alegere buna pentru cei care vor o modalitate rapida de a pune pe picioare un sistem Openbox preconfigurat.

Daca doresti un o interfata grafica utilizator mai supla pe care sa o configurezi singur manual, poti alege sa instalezi un gestionar de ferestre. Acesta, impreuna cu sistemul X Window, controleaza amplasamentul si aspectul ferestrelor, dar nu include in mod implicit elemente precum panel-uri, applet-uri, pictograme, aplicatii, etc.

• Printre gestionarii de ferestre liber flotante se numara: Openbox, Fluxbox, fvwm2, PekWM, EvilWM, WindowMaker si TWM.
• Daca ai nevoie de ceva total diferit, incearca un gestionar de ferestre cu functie de autodimensionare (tiling WM), cum ar fi Awesome, Ion3, Wmii, Dwm, Xmonad sau Ratpoison.

Pasul 1: Instalarea Fonturilor

Pasul 2: ~/.xinitrc (din nou)

Pasul 3: Instalarea unui Mediu Grafic

GNOME

Despre GNOME

Instalarea GNOME

Servicii (DAEMONS) Utile pentru GNOME

Efecte Vizuale pentru Estetică

KDE

Despre KDE

Instalarea KDE

Servicii (DAEMONS) Utile pentru KDE

XFCE

Despre XFCE

Instalarea XFCE

Servicii (DAEMONS) Utile

LXDE

Despre LXDE

*box

Fluxbox

Openbox

Openbox este un gestionar extensibil de ferestre rapid si suplu, care respecta standardele.

Openbox functioneaza cu aplicatiile tale si face ca desktop-ul tau sa fie mai usor de aranjat. Acest lucru deoarece abordarea dezvoltarii lui a fost opusa celei folosite in general pentru gestionarii de ferestre. Openbox a fost scris in primul rand sa respecte standardele si sa functioneze corect. Numai dupa ce aceste cerinte au fost indeplinite, echipa a inceput sa se ocupe de interfata vizuala.

Openbox este functional in totalitate ca un mediu de sine statator, sau poate fi folosit ca un inlocuitor pentru gestionarii de ferestre aferenti mediilor grafice GNOME sau KDE.

Openbox se instaleaza folosind

# pacman -S openbox

Sunt disponibile si instrumente suplimenatre de configurare, daca le doresti:

# pacman -S obconf obmenu

O data ce openbox a fost instalat vei vedea un mesaj care iti cere sa muti fisierele menu.xml si rc.xml in directorul ~/.config/openbox/ din home.

# su - utilizator
$ mkdir -p ~/.config/openbox/
$ cp /etc/xdg/openbox/rc.xml ~/.config/openbox/
$ cp /etc/xdg/openbox/menu.xml ~/.config/openbox/

rc.xml este principalul fisier de configurare pentru openbox. Il poti edita manual (sau poti folosi OBconf). menu.xml configureaza meniul click-dreapta.

Te poti loga in mod grafic in Openbox printr-un login grafic folosind KDM/GDM, sau din consola folosind startx, in acest din urma caz fiind necesara editarea ~/.xinitrc (ca utilizator non-root) si sa adaugi urmatoarele:

exec openbox-session

NOTA: Daca intentionezi sa folosesti dbus (care este necesar pentru hal) atunci asigura-te ca in ~/.xinitrc este trecuta linia:

exec dbus-launch --exit-with-session openbox-session

Poti deasemenea sa pornesti OpenBox din consola folosind xinit:

$ xinit /usr/bin/openbox-session

• Openbox poate fi deasemenea folosit ca manager de ferestre pentru GNOME, KDE si Xfce.

Pentru KDM nu mai ramane nimic de facut; openbox este listat in meniul de sesiuni in KDM.

Cateva programe suple si folositoare pentru openbox ar fi:

• PyPanel, Tint2 sau LXpanel, daca vrei un panel
• feh, daca vrei sa setezi fundalul
• ROX, daca vrei un gestionar simplu de fisiere (are si pictograme simple)
• PcmanFM, un manager de ferestre suplu, dar versatil (pune la dispozitie functionalitate aferenta pictogramelor de pe desktop)
• iDesk (disponibil in AUR), pentru a pune la dispozitie pictograme pentru desktop
• Graveman, pentru inscriptionarea de CD-uri sau DVD-uri

fvwm2

FVWM este un gestionar de ferestre multi-virtual estrem de puternic care indeplineste cerintele ICCCM pentru sistemul X Window. Dezvoltarea acestuia este activa, iar suportul este excelent.

Se instaleaza fvwm2 cu:

# pacman -S fvwm 

fvwm va fi listat automat in kdm/gdm in meniul de sesiuni. In cazul in care nu e, trebuie adaugata la fisierul .xinitrc aferent utilizatorului tau, linia:

exec fvwm

Aplicații Utile

APPENDIX