Ghidul începătorilor/Instalare

De la ArchWikiRo
Salt la: navigare, căutare
Pont: Acest articol face parte dintr-o serie de pagini al Ghidului începătorilor. Click aici dacă ați prefera să citiți ghidul în întregime.

Cuprins

Instalare

Acum aveți în față prompterul consolei, care v-a logat automat ca root.

Schimbați limba

Pont: Acestea sunt opționale pentru majoritatea utilizatorilor. Sunt utile doar dacă aveți de gând să scrieți în limba română în oricare din fișierele de configurare, dacă folosiți diacritice pentru parola de Wi-Fi, sau dacă doriți să primiți mesaje din partea sistemului (ex: eventuale erori) în limba română.

Inițial, layout-ul tastaturii este setat ca us. Dacă doriți să folosiți un layout pentru tastatură RO, executați:

# loadkeys ro_win

De asemenea, și fontul ar trebui schimbat, fiindcă limba română conține mai multe caractere decât alfabetul englez de 26 de litere. Altfel caracterele cu diacritice (ș ț ă) vor apărea sub forma unor pătrățele albe. Numele acestui font trebuie introdus exact așa cum se vede, cu litere mari cu tot:

# setfont Lat2-Terminus16

Inițial, limba este setată pe engleză (US). Dacă doriți să schimbați limba pentru procesul de instalare, ștergeți semnul # din dreptul liniei #ro_RO.UTF-8 UTF-8 din /etc/locale.gen, împreună cu engleză (US). Vă rugăm să alegeți varianta UTF-8.

Folosiți Ctrl+X pentru a ieși, iar atunci când sunteți întrebat dacă doriți să salvați modificările, apăsați Y și Enter pentru a folosi același nume.

# nano /etc/locale.gen
en_US.UTF-8 UTF-8
ro_RO.UTF-8 UTF-8
# locale-gen
# export LANG=ro_RO.UTF-8

Nu uitați, LAlt+LShift activează sau dezactivează keymap-ul.

Stabiliți o conexiune de internet

Atenție: udev nu mai desemnează numele interfețelor de rețea potrivit nomenclaturii wlanX și ethX. Dacă ați folosit până acum altă distribuție sau reinstalați Arch și nu sunteți conștient de noul stil de numire a interfețelor, vă rugăm să nu presupuneți că interfața dumneavoastră wireless se numește wlan0, sau că interfața dumneavoastră prin cablu se numește eth0. Puteți folosi comanda ip addr show pentru a afla cum se numesc interfețele.

Începând cu systemd-197, udev desemnează acum nume stabile și predictibile pentru interfețele de rețea, fără să aibă vreo legătură cu numele tradițional (wlan0, wlan1, etc.). Este garantată păstrarea numelor acestor interfețe după restart, rezolvând problema predictabilității desemnării numelor interfețelor de rețea. Pentru mai multe informații referitoare la motivul necesității acesteia, citiți http://www.freedesktop.org/wiki/Software/systemd/PredictableNetworkInterfaceNames .

Daemon-ul de rețea dhcpcd este pornit automat în timpul bootării și va încerca sa inițieze o conexiune prin cablu, dacă este disponibilă. Încercați să trimiteți un ping unui website să vedeți dacă a reușit. Iar din moment ce Google funcționează mereu...

# ping -c 3 www.google.com
PING www.l.google.com (74.125.132.105) 56(84) bytes of data.
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=1 ttl=50 time=17.0 ms
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=2 ttl=50 time=18.2 ms
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=3 ttl=50 time=16.6 ms

--- www.l.google.com ping statistics ---
3 packets transmitted, 3 received, 0% packet loss, time 2003ms
rtt min/avg/max/mdev = 16.660/17.320/18.254/0.678 ms

Dacă primiți o eroare ping: unknown host, mai întâi verificați dacă există vreo problemă cu cablul (sau dacă aveți suficient semnal wireless), altfel va trebui să setați rețeaua manual, după cum este explicat mai jos.

Altfel, treceți la etapa Pregătiți drive-ul de stocare.

Prin cablu

Urmați procedura de mai jos dacă aveți nevoie de conectivitate prin cablu pe bază de adresă IP statică.

Mai întâi, dezactivați serviciul dhcpcd care a pornit automat la bootare:

# systemctl stop dhcpcd.service

Aflați numele interfeței Ethernet.

# ip link
1: lo: <LOOPBACK,UP,LOWER_UP> mtu 65536 qdisc noqueue state UNKNOWN mode DEFAULT 
    link/loopback 00:00:00:00:00:00 brd 00:00:00:00:00:00
2: enp2s0f0: <BROADCAST,MULTICAST> mtu 1500 qdisc noop state DOWN mode DEFAULT qlen 1000
    link/ether 00:11:25:31:69:20 brd ff:ff:ff:ff:ff:ff
3: wlp3s0: <BROADCAST,MULTICAST,UP,LOWER_UP> mtu 1500 qdisc mq state UP mode DORMANT qlen 1000
    link/ether 01:02:03:04:05:06 brd ff:ff:ff:ff:ff:ff

În exemplul acesta, interfața Ethernet este enp2s0f0. Dacă nu sunteți sigur, cel mai probabil interfața dumneavoastră Ethernet începe cu litera „e”, și cel mai puțin probabil cu „lo” sau să înceapă cu litera „w”. Puteți, de asemenea, să folosiți iwconfig și să vedeți care interfețe nu sunt wireless:

# iwconfig
enp2s0f0  no wireless extensions.
wlp3s0    IEEE 802.11bgn  ESSID:"NETGEAR97"  
          Mode:Managed  Frequency:2.427 GHz  Access Point: 2C:B0:5D:9C:72:BF   
          Bit Rate=65 Mb/s   Tx-Power=16 dBm   
          Retry  long limit:7   RTS thr:off   Fragment thr:off
          Power Management:on
          Link Quality=61/70  Signal level=-49 dBm  
          Rx invalid nwid:0  Rx invalid crypt:0  Rx invalid frag:0
          Tx excessive retries:0  Invalid misc:430   Missed beacon:0
lo        no wireless extensions.

În exemplul acesta, nici enp2s0f0 și nici dispozitivul loopback nu au extensii wireless, asta însemnând că interfața noastră Ethernet este enp2s0f0.

Aveți nevoie să cunoașteți și următoarele setări:

  • Adresa IP statică.
  • Subnet mask.
  • Adresa IP de gateway.
  • Adresele IP pentru name servere (DNS).
  • Numele de domeniu (dacă faceți parte dintr-un LAN local puteți inventa unul).

Activați interfața Ethernet conectată (ex: enp2s0f0):

# ip link set enp2s0f0 up

Adăugați adresa:

# ip addr add adresa_de_ip/subnetmask dev numele_interfeței

De exemplu:

# ip addr add 192.168.1.2/24 dev enp2s0f0

Pentru mai multe opțiuni, executați man ip.

Adăugați gateway-ul după cum urmează, substituind propria adresă IP a gateway-ului:

# ip route add default via adresa_de_ip

De exemplu:

# ip route add default via 192.168.1.1

Editați resolv.conf, substituind adresele IP pentru name servere și numele de domeniu local:

# nano /etc/resolv.conf
nameserver 61.23.173.5
nameserver 61.95.849.8
search example.com
Notă: Deocamdată, puteți include maxim trei linii de nameserver.

Acum ar trebui să aveți o conexiune de rețea funcțională. În cazul în care nu este așa, vedeți pagina Configurarea rețelei pentru instrucțiuni detaliate.

Wireless

Urmați procedura de mai jos dacă aveți nevoie de conectivitate wireless (Wi-Fi) în timpul instalării.

Mai întâi, aflați numele interfeței dumneavoastră wireless.

# iwconfig
enp2s0f0  no wireless extensions.
wlp3s0    IEEE 802.11bgn  ESSID:"NETGEAR97"  
          Mode:Managed  Frequency:2.427 GHz  Access Point: 2C:B0:5D:9C:72:BF   
          Bit Rate=65 Mb/s   Tx-Power=16 dBm   
          Retry  long limit:7   RTS thr:off   Fragment thr:off
          Power Management:on
          Link Quality=61/70  Signal level=-49 dBm  
          Rx invalid nwid:0  Rx invalid crypt:0  Rx invalid frag:0
          Tx excessive retries:0  Invalid misc:430   Missed beacon:0
lo        no wireless extensions.

În acest exemplu, wlp3s0 este interfața wireless disponibilă. Dacă nu sunteți sigur, există șanse mari ca interfața dumneavoastră wireless să înceapă cu litera „w”, și puține șanse să înceapă cu „lo” sau să înceapă cu litera „e”.

Notă: Dacă nu vedeți afișat ceva similar pe ecran, atunci driverul dumneavoastră wireless nu a fost încărcat. Dacă așa este cazul, va trebui să încărcați driverul. Vă rugăm să vedeți pagina Wireless pentru informații mai detaliate.
  • Porniți interfața cu:
# ip link set wlp3s0 up

Un mic procentaj de chipset-uri wireless au nevoie de firmware, în afară de un driver corespunzător. Dacă chipset-ul wireless necesită firmware, este posibil să primiți eroarea următoare atunci când porniți interfața:

# ip link set wlp3s0 up
SIOCSIFFLAGS: No such file or directory

Dacă nu sunteți sigur, folosiți dmesg pentru a interoga log-ul kernel-ului despre o posibilă cerință de firmware din partea chipset-ului wireless.

Exemplu pentru un chipset Intel ce are nevoie și a cerut de la kernel un firmware în timpul bootării:

# dmesg | grep firmware
firmware: requesting iwlwifi-5000-1.ucode

Dacă nu este nimic afișat, se poate ajunge la concluzia că chipset-ul wireless al sistemului nu necesită firmware.

Atenție: Pachetele firmware pentru chipset-uri wireless (pentru plăci cărora le trebuie așa ceva) sunt preinstalate în /usr/lib/firmware pe suportul live (pe CD/stick USB) însă trebuie să fie instalate în mod explicit pe sistemul de față pentru a beneficia de funcționalitate wireless după ce dați restart la calculator! Despre cum se pot instala pachete se discută mai târziu în acest ghid. Asigurați-vă că ați instalat atât modulul wireless cât și firmware-ul înainte de a da restart la calculator! Vedeți articolul Wireless dacă nu sunteți sigur că este necesar să instalați un firmware pentru chipset-ul pe care îl dețineți. Aceasta este o greșeală foarte frecventă.

Apoi, folosiți wifi-menu din netcfg pentru a vă conecta la o rețea:

# wifi-menu wlp3s0

Acum ar trebui să aveți o conexiune de rețea funcțională. În cazul în care nu este așa, vedeți pagina Wireless pentru instrucțiuni detaliate.

xDSL (PPPoE), modem analog sau ISDN

Dacă aveți un router în bridge mode (ex: dacă sunteți abonat la RCS&RDS), executați:

# pppoe-setup
  • Introduceți username-ul oferit de către ISP.
  • Apăsați Enter pentru „eth0”.
  • Apăsați Enter pentru „no”, ca să rămână activată în mod continuu.
  • Tastați server (de obicei așa este situația)
  • Apăsați 1 pentru un firewall.
  • Introduceți parola oferită de către ISP.
  • Apăsați Y la sfârșit.

Pentru a folosi aceste setări și să vă conectați la ISP, executați:

# pppoe-start

Este posibil să trebuiască să modificați și fișierul resolv.conf:

# echo nameserver 8.8.8.8 > /etc/resolv.conf

Dacă aveți o conexiune dial-up sau ISDN, vedeți Direct Modem Connection.

Din spatele unui server proxy

Dacă sunteți în spatele unui server proxy, va trebui să exportați variabilele de mediu http_proxy și ftp_proxy. Vedeți Proxy settings pentru mai multe informații.

Pregătiți drive-ul de stocare

Atenție: Partiționarea poate distruge date. Sunteți sfătuit și vi se recomandă cu tărie să faceți un backup datelor importante înainte de a continua.

Cei care sunt într-adevăr începători sunt încurajați să folosească un utilitar grafic de partiționare. GParted este un exemplu bun, și este oferit sub forma unui „live” CD. De asemenea, este inclus și pe live CD-urile multor distribuții Linux precum Ubuntu și Linux Mint. Un drive trebuie să fie mai întâi partiționat și partițiile ar trebui formatate cu un sistem de fișiere înainte de a da restart la calculator.

Recomandarea pentru un sistem care urmează să booteze folosind UEFI în loc de bootare legacy MBR este să formatați drive-ul ca GPT. Asta înseamnă că dacă drive-ul a fost deja partiționat ca MBR (MSDOS), va avea o nouă tabelă de partiții creată care va distruge toate datele de pe drive. Odată ce tabela de partiții a fost creată pe drive, abia atunci pot fi create partiții individuale de oricare fel doriți. Atunci când folosiți Gparted, opțiunea pentru o nouă tabelă de partiții este setată inițial ca „msdos”. Dacă aveți de gând să urmați sfatul pentru o tabelă de partiții GPT atunci va trebui să selectați „Avansat”, și apoi să selectați „gpt”. Operațiunea aceasta nu este posibilă dacă aveți deja pe drive o instalare Windows pe care doriți să o păstrați. Așadar este extrem de important să nu creați o tabelă de partiții GPT dacă aveți de gând să aveți un sistem dual boot. Lăsați în pace instalarea de Windows și încercați să faceți instalarea de Linux să meargă cu UEFI folosind un drive care conține o tabelă de partiții MBR (legacy).

În plus, unele modele mai recente de computere vin cu Windows 8 preinstalat care folosește Secure Boot. Arch Linux deocamdată nu oferă suport pentru Secure Boot, însă au fost observate unele instalări de Windows 8 care nu bootează dacă Secure Boot este dezactivat din BIOS. În unele cazuri este necesar să dezactivați din BIOS atât Secure Boot cât și Fastboot pentru a îi permite sistemului Windows 8 să booteze fără Secure Boot. Însă dezactivarea opțiunii Secure Boot pentru bootarea sistemului Windows 8 reprezintă eventuale riscuri de securitate. Așadar, o opțiune mai bună ar putea fi să păstrați instalarea de Windows 8 intactă și să aveți un hard drive separat pentru instalarea de Linux - care poate fi apoi partiționat ca GPT de la bun început. Odată de ați terminat, crearea patițiilor ext4/FAT32/swap pe cel de-al doilea drive ar putea fi o idee mai bună dacă computerul dumneavoastră conține două drive-uri. Metoda aceasta de obicei nu este ușoară sau posibilă pe un laptop mai mic. Momentan, Secure Boot nu se află într-o stare perfect stabilă pentru o funcționare de încredere, chiar și pentru distribuțiile care oferă suport pentru așa ceva.

Vedeți Swap pentru detalii dacă doriți să setați o partiție swap sau un fișier swap. Un fișier swap este mai ușor de redimensionat și poate fi creat oricând după instalare, însă nu poate fi folosit cu un sistem de fișiere Btrfs.

În cazul în care ați procedat deja astfel, treceți mai departe la Montați partițiile.

Dacă nu, vedeți exemplul următor.

Exemplu

Suportul de instalare Arch Linux include următoarele utilitare de partiționare: fdisk, gdisk, cfdisk, cgdisk, parted.

Note referitoare la bootare UEFI:
  • Dacă aveți o placă de bază UEFI, va trebui să creați o partiție suplimentară cunoscută ca UEFI System Partition.
  • Este recomandat să folosiți întotdeauna GPT pentru bootare UEFI, deoarece anumite firmware-uri UEFI nu permit bootare UEFI-MBR.
Note referitoare la partiționare GPT:
  • Dacă nu aveți o schemă dual boot cu Windows, atunci sunteți sfătuit să folosiți GPT în loc de MBR. Citiți GPT pentru o listă a avantajelor.
  • Dacă aveți o placă de bază BIOS (sau aveți de gând să bootați în modul de compatibilitate BIOS) și vreți să folosiți GRUB cu un drive partiționat ca GPT, va trebui să creați o partiție suplimentară. Syslinux nu are nevoie de așa ceva.
  • Unele sisteme BIOS ar putea avea probleme cu GPT. Vedeți http://mjg59.dreamwidth.org/8035.html și http://rodsbooks.com/gdisk/bios.html pentru mai multe informații și soluții posibile.
Notă: Dacă instalați pe o cheie USB, vedeți Installing Arch Linux on a USB key.

Sistemul exemplu va conține o partiție root de 15 GB, și o partiție home pentru restul spațiului rămas. Alegeți MBR sau GPT. Nu le alegeți pe amândouă!

Ar trebui subliniat faptul că partiționarea reprezintă o alegere personală și că scopul acestui exemplu este unul pur și simplu ilustrativ. Vedeți Partitioning.

MBR cfdisk /dev/sda Root:
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru Primary – introduceți de la tastatură „15360” – Enter pentru Beginning – Enter pentru Bootable.

Home:

  • Apăsați săgeată jos pentru a trece deasupra spațiului liber.
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru Primary – Enter pentru a folosi restul spațiului de pe drive (sau ați putea introduce dimensiunea dorită).
GPT cgdisk /dev/sda Root:
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru primul sector (2048) – introduceți de la tastatură „15G” – Enter pentru codul hexadecimal inițial (8300) – Enter pentru a nu redenumi partiția.
Home:
  • Apăsați săgeată jos de două ori pentru a trece deasupra spațiului liber.
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru primul sector – Enter pentru a folosi restul spațiului de pe drive (sau ați putea introduce dimensiunea dorită; spre exemplu „30G”) – Enter pentru codul hexadecimal inițial (8300) – Enter pentru a nu redenumi partiția.

Dacă ați optat pentru MBR, așa ar trebui să arate:

Name    Flags     Part Type    FS Type          [Label]       Size (MB)
-----------------------------------------------------------------------
sda1    Boot       Primary     Linux                             15360
sda2               Primary     Linux                             133000*

Dacă ați optat pentru GPT, așa ar trebui să arate:

Part. #     Size        Partition Type            Partition Name
----------------------------------------------------------------
            1007.0 KiB  free space
   1        15.0 GiB    Linux filesystem
   2        123.45 GiB  Linux filesystem

Verificați încă o dată și fiți sigur că sunteți mulțumit de dimensiunile partițiilor și la fel și de schema tabelei de partiție înainte de a continua.

Dacă doriți să începeți de la început, puteți selecta Quit (sau apăsați Q) pentru a renunța fără să salvați modificările și după aceea porniți din nou cfdisk.

Dacă sunteți mulțumit, alegeți Write (sau apăsați Shift+W) pentru a finaliza și pentru a scrie tabela de partiții pe drive. Tastați „yes” și alegeți Quit (sau apăsați Q) pentru a ieși din cfdisk fără a mai face și alte modificări.

Simpla partiționare nu este suficientă; partițiile au nevoie, de asemenea, și de un sistem de fișiere. Pentru a formata partițiile cu un sistem de fișiere ext4:

Atenție: Verificați în dublu și în triplu exemplar că într-adevăr doriți să formatați /dev/sda1 și /dev/sda2.
# mkfs.ext4 /dev/sda1
# mkfs.ext4 /dev/sda2

Dacă ați creat o partiție dedicată pentru swap (code 82), nu uitați să o formatați și să o activați folosind:

# mkswap /dev/sdaX
# swapon /dev/sdaX

Montați partițiile

Fiecare partiție este identificată printr-un număr sub forma unui sufix. De exemplu, sda1 specifică prima partiție a primului drive, în timp ce sda desemnează drive-ul în întregime.

Pentru a afișa schema partițiilor actuale:

# lsblk /dev/sda
Notă: Nu montați mai mult de o singură partiție în același director. Și fiți atent, pentru că ordinea montărilor este importantă.

Mai întâi, montați partiția root în /mnt. Urmând exemplul de mai sus (la dumneavoastră ar putea arăta altfel), ar veni:

# mount /dev/sda1 /mnt

Apoi montați partiția home și orice altă partiție separată (/boot, /var, etc), dacă mai aveți și altele:

# mkdir /mnt/home
# mount /dev/sda2 /mnt/home

În caz că aveți o placă de bază UEFI, montați partiția UEFI:

# mkdir -p /mnt/boot/efi
# mount /dev/sdaX /mnt/boot/efi

Selectați un mirror

Înainte de a instala, ar fi bine dacă ați edita fișierul mirrorlist în așa fel încât mirror-ul preferat să fie primul. O copie a acestui fișier va fi instalată de către pacstrap și pe sistemul nou, așa că merită să îl configurați cum trebuie.

# nano /etc/pacman.d/mirrorlist
##
## Arch Linux repository mirrorlist
## Sorted by mirror score from mirror status page
## Generated on 2012-LL-ZZ
##

Server = http://mirror.exemplu.xyz/archlinux/$repo/os/$arch
...
  • Alt+6 pentru a copia o linie Server.
  • PageUp pentru scroll în sus.
  • Ctrl+U pentru a-i da un paste la începutul listei.
  • Ctrl+X pentru a ieși, iar atunci când sunteți întrebat dacă doriți să salvați modificările, apăsați Y și Enter pentru a folosi același nume.

Dacă vreți, îl puteți face singurul mirror disponibil prin ștergerea tuturor celorlalte mirror-uri (folosind Ctrl+K), însă de obicei e o idee bună să fie mai multe, în cazul în care prima devine offline.

Pont:
  • Folosiți Mirrorlist Generator-ul pentru obținerea unei liste actualizate pentru România. Mirror-urile HTTP sunt mai rapide decât cele FTP, din cauza unei funcții numite keepalive. Prin FTP, pacman trebuie să trimită un semnal de fiecare dată când descarcă un pachet, având o pauză scurtă ca drept rezultat. Pentru alte metode de a genera o listă de mirror-uri, vedeți Sorting mirrors și Reflector.
  • Arch Linux MirrorStatus raportează diverse aspecte despre mirror-uri, cum ar fi problemele de rețea ale mirror-urilor, probleme de colectare a datelor, ultima dată la care mirror-urile au fost sincronizate, etc.
Notă:
  • Pe viitor când modificați lista de mirror-uri, nu uitați întotdeauna să forțați pacman să-i dea un refresh tuturor listelor de pachete folosind pacman -Syy. Este considerat un obicei bun și astfel vor fi evitate eventualele bătăi de cap. Vedeți Mirrors pentru mai multe informații.
  • Dacă folosiți un suport de instalare mai vechi, lista mirror-urilor ar putea fi învechită, ce ar putea conduce la probleme atunci când actualizați Arch Linux (vedeți FS#22510). Prin urmare, sunteți sfătuit să obțineți informațiile mirror-urilor cele mai recente după cum este descris mai sus.
  • Au fost raportate unele probleme pe forumurile Arch Linux referitoare la probleme de rețea ce împiedică pacman să actualizeze/sincronizeze depozitele (vedeți [1] și [2]). Când Arch Linux este instalat nativ, aceste probleme au fost rezolvate prin înlocuirea programului de descărcare din pacman cu unul alternativ (vedeți Improve Pacman Performance pentru mai multe detalii). Când Arch Linux este instalat în VirtualBox ca un guest OS, problema aceasta a fost rezolvată folosind „Host interface” în loc de „NAT” din setările mașinii virtuale.

Instalați sistemul de bază

Sistemul de bază se instalează folosind scriptul pacstrap.

Opțiunea -i poate fi omisă dacă doriți să instalați automat fiecare pachet din grupurile base și base-devel.

# pacstrap -i /mnt base base-devel
Notă: Dacă pacman nu reușește să verifice pachetele, verificați timpul din sistem folosind cal. Dacă data sistemului nu este validă (ex: indică anul 2010), cheile semnăturilor vor fi considerate expirate (sau vor fi nevalidate), verificarea semnăturilor pentru pachete va eșua, iar instalarea va fi întreruptă. Asigurați-vă că ați corectat timpul din sistem, manual sau folosind clientul ntp, și încercați din nou comanda pacstrap. Referiți-vă la pagina Time pentru mai multe informații despre corectarea timpului din sistem.
Notă: Dacă pacman se plânge că error: failed to commit transaction (invalid or corrupted package), executați următoarea comandă:
# pacman-key --init && pacman-key --populate archlinux
  • base: Pachete software din depozitul [core] pentru un mediu de bază minimalist.
  • base-devel: Utilitare în plus din [core] precum make și automake. Majoritatea începătorilor ar trebui să-l instaleze, deoarece mai mult ca sigur va fi necesar pentru expansiunea sistemului. Grupul base-devel va fi necesar pentru instalarea software-ului din Arch User Repository.

Astfel veți obține un sistem de bază. Alte pachete pot fi instalate mai târziu folosind pacman.

Generați un fstab

Generați un fișier fstab folosind comanda următoare. Vor fi folosite UUID-uri deoarece acestea au anumite avantaje (vedeți fstab#Identificarea sistemelor de fișiere). Dacă ați prefera să folosiți etichete, înlocuiți opțiunea -U cu -L.

# genfstab -U -p /mnt >> /mnt/etc/fstab
# nano /mnt/etc/fstab
Atenție: Fișierul fstab ar trebui verificat întotdeauna după ce a fost generat. Dacă întâmpinați erori executând genfstab sau mai târziu în procesul de instalare, să nu executați genfstab încă o dată; pur și simplu editați fișierul fstab.

De menționat:

Faceți un chroot și configurați sistemul de bază

Mai departe, vom intra în noul nostru sistem instalat printr-un chroot:

# arch-chroot /mnt
Notă: Folosți arch-chroot /mnt /bin/bash pentru a intra într-o consolă bash.

În această etapă a instalării, veți configura fișierele de configurare principale ale sistemului dumneavoastră de bază Arch Linux. Acestea pot fi create dacă nu există, sau editate dacă doriți să schimbați setările inițiale.

Urmarea atentă și înțelegerea acestor pași este de o importanță esențială pentru a garanta obținerea unui sistem configurat cum trebuie.

Setările regionale

Setările regionale sunt folosite de către glibc și de către alte programe sau biblioteci software care folosesc așa ceva pentru afișarea textului, afișarea corectă a valorilor monetare din regiunea respectivă, formatul datei și a orei, particularitățile ordinii alfabetice și alte standarde specifice regiunii.

Există două fișiere care trebuiesc editate: locale.gen și locale.conf.

  • Fișierul locale.gen inițial nu conține nimic (totul este comentat) și va trebui să ștergeți # de la începutul linei(-iilor) dorite. Puteți decomenta și linia pentru limba română în afară de cea în engleză, atât timp cât alegeți codificarea UTF-8.
# nano /etc/locale.gen
en_US.UTF-8 UTF-8
ro_RO.UTF-8 UTF-8
# locale-gen

Comanda aceasta va fi executată de fiecare dată când glibc este actualizat, generând astfel toate regiunile care au fost specificate în /etc/locale.gen.

  • Fișierul locale.conf inițial nu există. Setarea LANG ar trebui să fie de ajuns. Va ține locul valorii inițiale pentru toate celelalte variabile.
# echo LANG=en_US.UTF-8 > /etc/locale.conf
# export LANG=en_US.UTF-8
Notă: Dacă ați setat limba română la începutul procesului de instalare, comenzile de deasupra vor fi:
# echo LANG=ro_RO.UTF-8 > /etc/locale.conf
# export LANG=ro_RO.UTF-8

Pentru a folosi alte setări regionale pentru alte variabile LC_*, executați locale pentru a vedea opțiunile disponibile și adăugați-le în locale.conf. Nu este recomandat să setați variabila LC_ALL. Un exemplu avansat poate fi găsit aici.

Fontul din consolă si keymap-ul

Dacă ați schimbat keymap-ul pentru consolă la începutul procesului de instalare, încărcați-l din nou, fiindcă mediul s-a schimbat:

# loadkeys ro_win
# setfont Lat2-Terminus16

Pentru ca acestea să fie disponibile după restart, editați vconsole.conf:

# nano /etc/vconsole.conf
KEYMAP=ro_win
FONT=Lat2-Terminus16
  • KEYMAP – Vă rugăm să rețineți că această setare este valabilă doar pentru TTY-uri, nu pentru managere grafice de ferestre sau Xorg.
  • FONT – Fonturi alternative pentru consolă se găsesc în /usr/share/kbd/consolefonts/. Setarea inițială (nimic) se poate folosi cu încredere, însă caracterele cu diacritice (ș ț ă) vor apărea sub forma unor pătrățele albe. Este recomandat să îl schimbați în Lat2-Terminus16, fiindcă potrivit fișierului /usr/share/kbd/consolefonts/README.Lat2-Terminus16, conține suport pentru în jur de 110 limbi străine.
  • Opțiunea posibilă FONT_MAP – Determină ce mapaj să încarce pentru consolă la pornire. Citiți man setfont. Aceasta se poate șterge sau poate fi editată ca să nu conțină nimic.

Vedeți Console fonts și man vconsole.conf pentru mai multe informații.

Fusul orar

Zonele și subzonele de fus orar se pot găsi în folderele /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă>.

Pentru afișarea zonelor disponibile, verificați folderul /usr/share/zoneinfo/:

# ls /usr/share/zoneinfo/

În mod similar, puteți verifica conținutul folderelor care aparțin unei subzone:

# ls /usr/share/zoneinfo/Europe

Creați un link simbolic numit /etc/localtime către fișierul zonei /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă> folosind comanda următoare:

# ln -s /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă> /etc/localtime

Exemplu:

# ln -s /usr/share/zoneinfo/Europe/Bucharest /etc/localtime

Ceasul calculatorului

Setați ceasul calculatorului în mod uniform între sistemele de operare. Altfel, acestea l-ar putea rescrie și cauza variații de timp.

Puteți genera automat un fișier /etc/adjtime folosind una din următoarele comenzi:

  • UTC (recomandat)
Notă: Folosind UTC pentru ceas nu înseamnă că programele vor afișa timpul în format UTC.
# hwclock --systohc --utc

Pentru a vă sincroniza timpul „UTC” de pe internet, vedeți NTPd.

  • localtime (descurajat; folosit în Windows ca setare inițială)
Atenție: Folosind localtime poate duce la diverse bug-uri cunoscute sau care nu pot fi reparate. Totuși, nu există planuri pentru renunțarea suportului pentru localtime.
# hwclock --systohc --localtime

Dacă aveți un scenariu dual boot cu Windows (sau aveți de gând să faceți așa ceva):

  • Recomandat: Setați Arch Linux și Windows să folosească UTC. Este necesară o modificare rapidă a regiștrilor. De asemenea, asigurați-vă că nu-i dați voie Windows-ului să sincronizeze de pe internet timpul, fiindcă după aceea ceasul va fi schimbat înapoi pe localtime.
  • Nerecomandat: Setați Arch Linux să folosească localtime și dezactivați orice serviciu legat de setările timpului, cum ar fi NTPd. În felul acesta Windows se va ocupa de toate corecțiile ceasului iar dumneavoastră va trebui să vă aduceți aminte să porniți Windows cel puțin de două ori pe an (primăvara și toamna) când se trece la ora de vară/ora de iarnă. Așa că vă rugăm să nu întrebați pe forum de ce aveți ceasul în urmă sau înainte cu o oră dacă de obicei intrați în Windows o dată la câteva zile sau săptămâni.

Modulele kernel-ului

Pont: Acesta este doar un exemplu, nu trebuie să îl setați. Toate modulele necesare sunt încărcate automat de către udev, așa că foarte rar va trebui să adăugați aici ceva. Adăugați doar modulele care știți că lipsesc.

Pentru încărcarea modulelor kernel-ului în timpul pornirii, adăugați un fișier *.conf în /etc/modules-load.d/, cu un nume bazat pe programul care le folosește.

# nano /etc/modules-load.d/virtio-net.conf
# Încarcă 'virtio-net.ko' la pornire.

virtio-net

Dacă există mai multe module de încărcat pentru un fișier *.conf, separarea acestora se poate face printr-o linie nouă. Un exemplu bun reprezintă VirtualBox Guest Additions.

Liniile care nu conțin nimic sau cele care încep cu # sau cu ; sunt ignorate.

Hostname-ul

Setați hostname-ul după bunul plac (ex: arch):

# echo myhostname > /etc/hostname
Notă: Nu este necesar să editați /etc/hosts.

Configurați rețeaua

Rețeaua trebuie configurată din nou, însă de data aceasta pentru mediul nou instalat. Procedura și cerințele inițiale sunt foarte asemănătoare cu cele descrise mai sus, doar că o vom face să rămână activă și să pornească automat în timpul pornirii.

Notă: Pentru mai multe informații despre configurarea rețelei, vizitați articolele Configurarea rețelei și Wireless.

Prin cablu

IP dinamic
Atenție: A fost semnalat un bug în ISO-ul de instalare, în care numele interfeței dumneavoastră din timpul instalării este diferit față de cel care va exista după reboot. Vedeți Bug #33923 pentru mai multe detalii.
Folosiți comanda ip link (arată numele interfeței) după ce dați restart și intrați în sistemul instalat, pentru a afla dacă sunteți afectat de această problemă. Dacă sunteți afectat, va trebui să reluați configurația descrisă mai jos folosind numele corect al interfeței.

Dacă nu folosiți decât o singură conexiune prin cablu fixă, nu aveți nevoie de un serviciu de gestionare a rețelei și puteți activa pur și simplu serviciul dhcpcd. Aici, numele_interfeței este numele interfeței dumneavoastră prin cablu.

# systemctl enable dhcpcd@numele_interfeței.service

Și asta-i tot.

Continuați cu pasul următor: Creați un mediu ramdisk inițial.

Alternativ, puteți folosi net-auto-wired din pachetul netcfg, care se va ocupa într-un mod elegant de conexiunile dinamice la rețele noi:

Instalați ifplugd, acesta fiind necesar pentru net-auto-wired:

# pacman -S ifplugd

Editați /etc/conf.d/netcfg și modificați numele interfeței, fiindcă mai mult ca sigur că nu se cheamă eth0. Puteți afla mai mult despre nomenclatură în atenționarea de mai sus.

# nano /etc/conf.d/netcfg
WIRED_INTERFACE="interface_name"

Copiați un profil exemplu din /etc/network.d/examples în /etc/network.d:

# cd /etc/network.d
# cp examples/ethernet-dhcp .

Editați profilul în funcție de nevoie (modificați INTERFACE):

# nano ethernet-dhcp

Activați serviciul net-auto-wired:

# systemctl enable net-auto-wired.service
Static IP

Copiați un profil exemplu din /etc/network.d/examples în /etc/network.d:

# cd /etc/network.d
# cp examples/ethernet-static .

Editați profilul în funcție de nevoie (modificați INTERFACE, ADDR, GATEWAY și DNS):

# nano ethernet-static

Editați /etc/conf.d/netcfg și adăugați noul profil de rețea pe linia NETWORKS:

nano /etc/conf.d/netcfg
NETWORKS=(ethernet-static)

Activați serviciul netcfg service:

# systemctl enable netcfg.service

Wireless

Va trebui să instalați câteva programe suplimentare pentru a putea configura și administra profilele wireless de rețea pentru netcfg.

NetworkManager și Wicd reprezintă alte alternative populare.

  • Instalați pachetele necesare:
# pacman -S wireless_tools wpa_supplicant wpa_actiond dialog

Dacă adaptorul dumneavoastră wireless necesită firmware (după cum este descris în secțiunea Stabiliți o conexiune de internet de mai sus și, de asemenea, aici), instalați pachetul care conține firmware-ul dumneavoastră. De exemplu:

# pacman -S zd1211-firmware

Vedeți Wireless Setup și WPA supplicant pentru mai multe informații.

  • După ce ați terminat de instalat și dați restart la calculator, vă puteți conecta la rețea cu wifi-menu <interfață> (unde <interfață> este interfața chipset-ului dumneavoastră wireless), care va genera un profil sub forma unui fișier în /etc/network.d numit după SSID-ul respectiv. Există, de asemenea, template-uri în /etc/network.d/examples/ pentru configurare manuală.
# wifi-menu <interfață>
  • Activați serviciul net-auto-wireless, care se va conecta la rețele cunoscute și care se va ocupa în mod elegant de roaming și de deconectări:
# systemctl enable net-auto-wireless.service
Notă: Din articolul Netcfg#Net-Auto-Wireless: profilele wireless-wpa-config nu funcționează cu net-auto-wireless. Convertiți-le în wireless-wpa-configsection sau wireless-wpa.
Notă: Netcfg oferă, de asemenea, și net-auto-wired, care poate fi folosit împreună cu net-auto-wireless.
Notă: Wpasupplicant s-ar putea închide cu mesajul „WPA Authentication/Association Failed”. În cazul acesta, vedeți link-ul acesta pentru o soluție.
  • Asigurați-vă că este setată interfața wireless corectă (ex: wlp3s0) în /etc/conf.d/netcfg:
# nano /etc/conf.d/netcfg
WIRELESS_INTERFACE="wlp3s0"

De asemenea, se poate defini o listă a profilelor de rețea ce ar trebui să se conecteze automat, folosind variabila AUTO_PROFILES în /etc/conf.d/netcfg. Dacă AUTO_PROFILES nu este setat, se vor încerca toate rețelele wireless cunoscute.

xDSL (PPPoE), modem analog sau ISDN

Pentru conexiuni xDSL, dial-up și ISDN, vedeți Direct Modem Connection.

Creați un mediu ramdisk inițial

Pont: Majoritatea utilizatorilor pot sări peste acest pas și să folosească setările inițiale din mkinitcpio.conf. Imaginea initramfs (din folderul /boot) a fost deja generată pe baza acestui fișier atunci când pachetul linux (kernelul Linux) a fost instalat mai devreme cu pacstrap.

Aici trebuie să setați hook-urile corecte dacă root se află pe un drive USB, dacă folosiți RAID, LVM, sau dacă /usr se află pe o partiție separată.

Editați /etc/mkinitcpio.conf după cum este necesar și re-generați imaginea initramfs folosind:

# mkinitcpio -p linux
Notă: Instalările VPS de Arch pe QEMU (ex: atunci când virt-manager este folosit) ar putea avea nevoie de module virtio în mkinitcpio.conf pentru a putea porni.
# nano /etc/mkinitcpio.conf
MODULES="virtio virtio_blk virtio_pci virtio_net"

Setați parola de root

Setați parola de root folosind:

# passwd

Instalați și configurați un bootloader

Pentru plăci de bază BIOS

Pentru sisteme BIOS, există trei bootloaderi - Syslinux, GRUB, și LILO. Alegeți bootloaderul după cum vă este mai convenabil. Mai jos există explicații doar pentru Syslinux și GRUB.

  • Syslinux este (deocamdată) limitat la încărcarea fișierelor doar de pe partiția pe care a fost instalat. Fișierul acestuia de configurare este considerat a fi mai ușor de înțeles. Un exemplu de configurare poate fi găsit aici.
  • GRUB este mai bogat în caracteristici și oferă suport pentru scenarii mai complexe. Fișierul(-ele) de configurare al acestuia seamănă mai mult cu un limbaj de scriptare, iar scrierea lor manuală ar putea fi dificilă pentru începători. Acestora li se recomandă să genereze unul automat.
Notă: Unele sisteme BIOS ar putea avea probleme cu GPT. Vedeți http://mjg59.dreamwidth.org/8035.html și http://rodsbooks.com/gdisk/bios.html pentru mai multe informații și soluții posibile.
Syslinux

Instalați pachetul syslinux și apoi folosiți scriptul syslinux-install_update pentru a instala automat fișierele (-i), marca partiția ca fiind activă prin setarea atributului de bootare (-a), și pentru a instala codul de bootare în MBR (-m):

Notă: Dacă ați partiționat drive-ul ca GPT, instalați și pachetul gptfdisk (pacman -S gptfdisk), fiindcă acesta conține sgdisk, care va fi folosit pentru a seta atributul de bootare specific pentru GPT.
# pacman -S syslinux
# syslinux-install_update -i -a -m

Configurați syslinux.cfg pentru a indica partiția root corectă. Etapa aceasta este vitală. Dacă indică spre partiția greșită, Arch Linux nu va porni. Modificați /dev/sda3 în așa fel încât să redea partiția dumneavoastră root (dacă ați partiționat drive-ul ca în exemplu, partiția dumneavoastră root e sda1). Procedați la fel cu opțiunea fallback.

# nano /boot/syslinux/syslinux.cfg
...
LABEL arch
        ...
        APPEND root=/dev/sda3 ro
        ...

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți Syslinux, vedeți Syslinux.

GRUB

Instalați pachetul grub-bios și apoi executați grub-install /dev/sda:

Notă: Modificați /dev/sda ca să reflecte drive-ul pe care ați instalat Arch. Să nu adăugați numărul unei partiții (nu folosiți sdaX).
Notă: Pentru drive-uri partiționate ca GPT folosind o placă de bază BIOS, GRUB are nevoie de partiție suplimentară.
# pacman -S grub-bios
# grub-install --recheck /dev/sda
# cp /usr/share/locale/en\@quot/LC_MESSAGES/grub.mo /boot/grub/locale/en.mo

Deși ar merge și folosirea unui fișier grub.cfg creat manual, începătorilor li se recomandă generarea automată a acestuia:

Pont: Pentru a căuta automat pe computerul dumneavoastră alte sisteme de operare, instalați os-prober (pacman -S os-prober) înainte de a executa următoarea comandă.
# grub-mkconfig -o /boot/grub/grub.cfg

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți GRUB, vedeți GRUB.

Pentru plăci de bază UEFI

Pentru bootare UEFI, drive-ul trebuie să fie partiționat ca GPT, și o partiție UEFI System (512 MiB sau mai mare, cu tipul EF00, formatată ca FAT32) trebuie să existe și să fie montată în /boot/efi. Dacă ați urmărit acest ghid de la început, ați făcut deja toate aceste lucruri.

Deși există și alți bootloaderi UEFI, vi se recomandă să folosiți EFISTUB. Mai jos găsiți instrucțiuni pentru a instala EFISTUB și GRUB (evident alegeți doar unul singur).

Notă: Syslinux deocamdată nu are suport pentru UEFI.
EFISTUB

Kernelul Linux poate fi folosit ca propriul său bootloader cu ajutorul lui EFISTUB. Aceasta este metoda de bootare UEFI recomandată de către developeri și este mai simplă în comparație cu grub-efi-x86_64. Etapele de mai jos instalează rEFInd pentru a oferi atât un meniu pentru kerneluri EFISTUB, cât și pentru bootarea altor bootloaderi UEFI. Alți manageri de bootare EFISTUB pot fi găsiți pe pagina UEFI Bootloaders#Booting EFISTUB. Atât rEFInd cât și gummiboot pot detecta bootloaderi UEFI folosiți de către Windows în cazul în care există un scenariu dual boot.

1. Porniți în UEFI mode și încărcați modului de kernel efivars înainte de a face chroot:

# modprobe efivars      # înainte de a face chroot

2. Montați partiția UEFI pe /mnt/boot/efi, faceți un chroot și copiați kernelul și fișierele initramfs în /mnt/boot/efi.

  • Creați folderul /boot/efi/EFI/arch/.
  • Copiați /boot/vmlinuz-linux în /boot/efi/EFI/arch/vmlinuz-arch.efi. Extensia .efi este foarte importantă deoarece unele firmware-uri UEFI refuză să pornească un fișier fără această extensie. Important: Rețineți că fișierul se numește vmlinuz, nu vmlinux.
  • Copiați /boot/initramfs-linux.img în /boot/efi/EFI/arch/initramfs-arch.img.
  • Copiați /boot/initramfs-linux-fallback.img în /boot/efi/EFI/arch/initramfs-arch-fallback.img.

De fiecare dată când kernelul și fișierele initramfs sunt actualizate în /boot, trebuiesc actualizate și în /boot/efi/EFI/arch. Aceasta se poate automatiza folosind systemd.

3. Pentru managerul de bootare rEFInd, instalați următoarele pachete:

# pacman -S refind-efi efibootmgr

4. Instalați rEFInd pe partiția UEFI (rezumat din UEFI Bootloaders#Using rEFInd):

# mkdir -p /boot/efi/EFI/refind
# cp /usr/lib/refind/refindx64.efi /boot/efi/EFI/refind/refindx64.efi
# cp /usr/lib/refind/config/refind.conf /boot/efi/EFI/refind/refind.conf
# cp -r /usr/share/refind/icons /boot/efi/EFI/refind/icons

5. Creați un fișier refind_linux.conf cu parametrii kernel-ului ce urmează să fie folosiți de către rEFInd:

# nano /boot/efi/EFI/arch/refind_linux.conf
"Bootare în X"          "root=/dev/sdaX ro rootfstype=ext4 systemd.unit=graphical.target"
"Bootare în consolă"    "root=/dev/sdaX ro rootfstype=ext4 systemd.unit=multi-user.target"
Notă: refind_linux.conf se copiază în folderul /boot/efi/EFI/arch/ unde au fost copiate kernelul și fișierele initramfs în pasul 2.
Notă: În refind_linux.conf, sdaX se referă la partiția root, nu la partiția boot, dacă au fost create separat.

6. Adăugați rEFInd în meniul de bootare UEFI folosind efibootmgr.

Atenție: Folosind efibootmgr pe Mac-uri Apple ar putea strica firmware-ul și e posibil să fie necesară reinstalarea memoriei ROM a plăcii de bază. Pentru Mac-uri, folosiți mactel-boot, sau dați-ii un „bless” din OS X.
# efibootmgr -c -g -d /dev/sdX -p Y -w -L "rEFInd" -l '\EFI\refind\refindx64.efi'
Notă: În comanda de mai sus, X și Y reprezintă drive-ul și partiția pentru partiția UEFI. Spre exemplu, în /dev/sdc5, X este „c” iar Y este „5”.
Notă: Pe unele sisteme, comanda de mai sus nu va funcționa cum trebuie. Va executa fără nicio eroare vizibilă, însă meniul de bootare UEFI nu va fi actualizat corect cu o nouă opțiune. Pentru a determina dacă comanda a fost executată cum trebuie, executați efibootmgr fără niciun parametru și vedeți dacă a apărut o nouă opțiune în lista afișată. Dacă nu există nicio opțiune nouă, atunci nu se va putea intra în rEFInd după restart, deoarece nu a fost modificat meniul de bootare UEFI. Dacă așa este cazul, va trebui să intrați în consola UEFI și să adăugați manual o opțiune în meniul de bootare UEFI folosind comanda bcfg, după cum este descris aici.

7. (Opțional) Ca metodă de rezervă, în caz că opțiunile din meniu create de către efibootmgr nu funcționează, copiați refindx64.efi în /boot/efi/EFI/boot/bootx64.efi după cum urmează:

# cp -r /boot/efi/EFI/refind/* /boot/efi/EFI/boot/
# mv /boot/efi/EFI/boot/refindx64.efi /boot/efi/EFI/boot/bootx64.efi
GRUB
Notă: În caz că aveți un sistem EFI pe 32 biți, cum sunt Mac-urile fabricate înainte de 2008, instalați grub-efi-i386.
# pacman -S grub-efi-x86_64 efibootmgr
# grub-install --efi-directory=/boot/efi --bootloader-id=arch_grub --recheck
# cp /usr/share/locale/en\@quot/LC_MESSAGES/grub.mo /boot/grub/locale/en.mo

Comanda următoare creează o opțiune în meniul de bootare UEFI pentru GRUB. Însă, începând cu versiunea 2.00 a pachetului grub-efi-x86_64, grub-install încearcă să creeze o opțiune în meniu, așa că e posibil să nu fie necesară folosirea comenzii efibootmgr. Vedeți UEFI#efibootmgr pentru mai multe informații.

Atenție: Folosind efibootmgr pe Mac-uri Apple ar putea strica firmware-ul și e posibil să fie necesară reinstalarea memoriei ROM a plăcii de bază. Pentru Mac-uri, folosiți mactel-boot, sau dați-ii un „bless” din OS X.
# efibootmgr -c -g -d /dev/sdX -p Y -w -L "Arch Linux (GRUB)" -l '\EFI\arch_grub\grubx64.efi'
Notă: În comanda de mai sus, X și Y reprezintă drive-ul și partiția pentru partiția UEFI. Spre exemplu, în /dev/sdc5, X este „c” iar Y este „5”.

Mai departe, deși ar merge și folosirea unui fișier grub.cfg creat manual, începătorilor li se recomandă generarea automată a acestuia:

Pont: Pentru a căuta automat pe computerul dumneavoastră alte sisteme de operare, instalați os-prober (pacman -S os-prober) înainte de a executa următoarea comandă.
# grub-mkconfig -o /boot/grub/grub.cfg

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți GRUB, vedeți GRUB.

Demontați partițiile și dați restart

Ieșiți din mediul chroot:

# exit

Din moment ce partițiile sunt montate sub /mnt, folosim comanda următoare pentru a le demonta:

# umount /mnt/{boot,home,}

Dați restart la calculator:

# reboot
Pont: Nu uitați să scoateți suportul de instalare, altfel acesta va porni din nou.
Unelte personale