Ghidul începătorilor

De la ArchWikiRo
Salt la: navigare, căutare
Pont: Ghidul acesta este disponibil și sub forma unor mai multe pagini, în loc de una singură. Dacă doriți să îl urmăriți în felul acesta, vă rugăm să începeți aici.
Rezumat
Oferă un ghid explicativ foarte detaliat pentru instalarea, configurarea și folosirea unui întreg sistem Arch Linux.
Referințe wiki
Category:Accessibility
Ghid de instalare
Network Installation Guide
Install from SSH
Recomandări generale
General Troubleshooting

Documentul acesta vă va ghida în procesul de instalare Arch Linux folosind Arch Install Scripts. Înainte de a instala, vă sfătuim să vă uitați peste articolul Întrebări frecvente.

Wiki-ul, întreținut de către comunitate, este o resursă excelentă și ar trebui consultată prima în cazul în care apar probleme. Canalul IRC (irc://irc.freenode.net/#archlinux.ro), și forumul vă stau, de asemenea, la dispoziție dacă răspunsul nu se poate găsi în altă parte. De asemenea, asigurați-vă că ați citit paginile man (manualul) pentru orice comandă care nu vă este cunoscută; de obicei se pot afișa prin comanda man comandă.

Cuprins

Preparare

Notă: Dacă doriți ca instalarea să aibă loc dintr-o distribuție GNU/Linux deja instalată, vă rugăm să citiți acest articol. Poate fi util mai ales în cazul în care aveți de gând să instalați Arch de la distanță prin VNC sau SSH.

Inscripționați sau scrieți suportul cel mai recent de instalare

Versiunea cea mai recentă a suportului de instalare poate fi obținută de pe pagina Descarcă. De reținut este că imaginea ISO oferă suport atât pentru arhitecturi 32 biți cât și pentru 64 biți. O nouă imagine ISO este lansată cam în fiecare lună și este foarte recomandat ca întotdeauna să folosiți imaginea cea mai recentă.

  • Inscripționați imaginea ISO pe un CD sau DVD folosind programul dumneavoastră preferat.
Notă: Calitatea unităților optice și a discurilor variază foarte mult. În general, pentru inscripționări mai sigure este recomandată folosirea unei viteze de scriere mai mici. Dacă discul se comportă într-un mod neprevăzut, încercați să-l inscripționați la cea mai mică viteză suportată de către unitatea optică.
  • Sau puteți scrie imaginea ISO pe un stick USB. Pentru instrucțiuni detaliate, vedeți articolul Instalare prin USB.

Instalarea prin rețea

În loc să scrieți imaginea pe un disc sau pe un stick USB, ca soluție alternativă, o puteți boota și prin rețea. Merge de minune dacă aveți deja un server. Vă rugăm să vedeți articolul acesta pentru mai multe informații, și apoi să continuați cu Bootați suportul de instalare.

Instalarea pe o mașină virtuală

Instalând pe o mașină virtuală este o cale bună de a vă familiariza cu Arch Linux și cu procedura acestuia de instalare fără să ieșiți din sistemul de operare actual sau să repartiționați unitatea de stocare. De asemenea, veți putea ține deschis în browser și acest ghid pe tot parcursul instalării. Unii utilizatori ar putea considera un avantaj deținerea unui sistem Arch Linux instalat în mod independent pe un drive virtual, pentru a efectua teste.

Ca exemple de software pentru virtualizare există VirtualBox, VMware, QEMU, Xen, Varch, Parallels.

Procedura exactă pentru pregătirea unei mașini virtuale depinde de software, însă în general, urmează etapele următoare:

  1. Creați un hard disk virtual, sub forma unei imagini, ce va găzdui sistemul de operare.
  2. Configurați în mod corespunzător parametrii mașinii virtuale.
  3. Bootați imaginea ISO descărcată, folosind unitatea optică virtuală.
  4. Continuați cu Bootați suportul de instalare.

Următoarele articole ar putea fi de folos:

Bootați suportul de instalare

Mai întâi, e posibil să fie necesară modificarea ordinii de bootare din BIOS-ul computerului. Pentru aceasta, trebuie să apăsați o tastă (de obicei Delete, F1, F2, F11 sau F12) în timpul etapei de afișare a mesajelor POST (Power On Self-Test). Apoi, selectați „Boot Arch Linux” din meniu și apăsați Enter pentru a începe instalarea.

Notă: Cerința de memorie pentru o instalare de bază este de 64 MB de RAM.
Notă: Utilizatorii care vor să instaleze Arch Linux de la distanță printr-o conexiune SSH sunt încurajați să facă niște modificări acum pentru activarea conexiunii SSH direct din mediul „live”. Dacă sunteți interesat, vedeți articolul Install from SSH.

Odată ce ați bootat în mediul live, consola dumneavoastră este [1]; aceasta va oferi completări avansate pe tasta Tab, și alte caracteristici care fac parte din configurația grml.

Testarea dacă ați bootat în UEFI mode

În cazul în care aveți o placă de bază UEFI și UEFI Boot este activat (fiind preferat în loc de BIOS/Legacy), CD/USB-ul va porni automat kernelul Arch Linux (EFISTUB prin Gummiboot Boot Manager). Pentru a verifica dacă ați bootat în UEFI mode, înainte de chroot încărcați modulul de kernel efivars și apoi verificați dacă există fișiere în /sys/firmware/efi/vars/:

# modprobe efivars       # înainte de chroot
# ls -1 /sys/firmware/efi/vars/
Notă: Modulul de kernel efivars detectează și populează variabilele UEFI din /sys/firmware/efi/vars. Acest modul nu este încărcat automat în timpul procesului de bootare, și până când acest modul este încărcat, și kernelul pornit în UEFI mode, fără parametrul noefi, niciun fișier nu va exista în /sys/firmware/efi/vars. Aceste variabile sunt modificate mai târziu de către efibootmgr pentru adăugarea opțiunilor bootloader-ului în meniul de bootare UEFI. În modul BIOS, modprobe nu va afișa nicio eroare despre modulul efivars. Metoda corectă de detectare a bootării UEFI este să verificați dacă există fișiere în /sys/firmware/efi/vars .
Depanarea problemelor de bootare
  • Dacă folosiți un chipset video Intel și ecranul se oprește în timpul procesului de bootare, mai mult ca sigur problema are legătură cu Kernel Mode Setting (Kernel Mode Setting). O posibilă soluție ar putea fi repornirea calculatorului și din meniu apăsarea tastei Tab deasupra opțiunii pe care doriți să o bootați (i686 sau x86_64). La sfârșitul rândului tastați nomodeset și apăsați Enter. Alternativ, încercați video=SVIDEO-1:d care, dacă va funcționa, nu va dezactiva rezoluția setată de către kernel. Vedeți articolul Intel pentru mai multe informații.
  • Dacă ecranul nu se oprește și procesul de bootare se blochează în timp ce încearcă să încarce kernelul, apăsați Tab deasupra opțiunii din meniu, tastați acpi=off la sfârșitul rândului și apăsați Enter.

Instalare

Acum aveți în față prompterul consolei, care v-a logat automat ca root.

Schimbați limba

Pont: Acestea sunt opționale pentru majoritatea utilizatorilor. Sunt utile doar dacă aveți de gând să scrieți în limba română în oricare din fișierele de configurare, dacă folosiți diacritice pentru parola de Wi-Fi, sau dacă doriți să primiți mesaje din partea sistemului (ex: eventuale erori) în limba română.

Inițial, layout-ul tastaturii este setat ca us. Dacă doriți să folosiți un layout pentru tastatură RO, executați:

# loadkeys ro_win

De asemenea, și fontul ar trebui schimbat, fiindcă limba română conține mai multe caractere decât alfabetul englez de 26 de litere. Altfel caracterele cu diacritice (ș ț ă) vor apărea sub forma unor pătrățele albe. Numele acestui font trebuie introdus exact așa cum se vede, cu litere mari cu tot:

# setfont Lat2-Terminus16

Inițial, limba este setată pe engleză (US). Dacă doriți să schimbați limba pentru procesul de instalare, ștergeți semnul # din dreptul liniei #ro_RO.UTF-8 UTF-8 din /etc/locale.gen, împreună cu engleză (US). Vă rugăm să alegeți varianta UTF-8.

Folosiți Ctrl+X pentru a ieși, iar atunci când sunteți întrebat dacă doriți să salvați modificările, apăsați Y și Enter pentru a folosi același nume.

# nano /etc/locale.gen
en_US.UTF-8 UTF-8
ro_RO.UTF-8 UTF-8
# locale-gen
# export LANG=ro_RO.UTF-8

Nu uitați, LAlt+LShift activează sau dezactivează keymap-ul.

Stabiliți o conexiune de internet

Atenție: udev nu mai desemnează numele interfețelor de rețea potrivit nomenclaturii wlanX și ethX. Dacă ați folosit până acum altă distribuție sau reinstalați Arch și nu sunteți conștient de noul stil de numire a interfețelor, vă rugăm să nu presupuneți că interfața dumneavoastră wireless se numește wlan0, sau că interfața dumneavoastră prin cablu se numește eth0. Puteți folosi comanda ip addr show pentru a afla cum se numesc interfețele.

Începând cu systemd-197, udev desemnează acum nume stabile și predictibile pentru interfețele de rețea, fără să aibă vreo legătură cu numele tradițional (wlan0, wlan1, etc.). Este garantată păstrarea numelor acestor interfețe după restart, rezolvând problema predictabilității desemnării numelor interfețelor de rețea. Pentru mai multe informații referitoare la motivul necesității acesteia, citiți http://www.freedesktop.org/wiki/Software/systemd/PredictableNetworkInterfaceNames .

Daemon-ul de rețea dhcpcd este pornit automat în timpul bootării și va încerca sa inițieze o conexiune prin cablu, dacă este disponibilă. Încercați să trimiteți un ping unui website să vedeți dacă a reușit. Iar din moment ce Google funcționează mereu...

# ping -c 3 www.google.com
PING www.l.google.com (74.125.132.105) 56(84) bytes of data.
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=1 ttl=50 time=17.0 ms
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=2 ttl=50 time=18.2 ms
64 bytes from wb-in-f105.1e100.net (74.125.132.105): icmp_req=3 ttl=50 time=16.6 ms

--- www.l.google.com ping statistics ---
3 packets transmitted, 3 received, 0% packet loss, time 2003ms
rtt min/avg/max/mdev = 16.660/17.320/18.254/0.678 ms

Dacă primiți o eroare ping: unknown host, mai întâi verificați dacă există vreo problemă cu cablul (sau dacă aveți suficient semnal wireless), altfel va trebui să setați rețeaua manual, după cum este explicat mai jos.

Altfel, treceți la etapa Pregătiți drive-ul de stocare.

Prin cablu

Urmați procedura de mai jos dacă aveți nevoie de conectivitate prin cablu pe bază de adresă IP statică.

Mai întâi, dezactivați serviciul dhcpcd care a pornit automat la bootare:

# systemctl stop dhcpcd.service

Aflați numele interfeței Ethernet.

# ip link
1: lo: <LOOPBACK,UP,LOWER_UP> mtu 65536 qdisc noqueue state UNKNOWN mode DEFAULT 
    link/loopback 00:00:00:00:00:00 brd 00:00:00:00:00:00
2: enp2s0f0: <BROADCAST,MULTICAST> mtu 1500 qdisc noop state DOWN mode DEFAULT qlen 1000
    link/ether 00:11:25:31:69:20 brd ff:ff:ff:ff:ff:ff
3: wlp3s0: <BROADCAST,MULTICAST,UP,LOWER_UP> mtu 1500 qdisc mq state UP mode DORMANT qlen 1000
    link/ether 01:02:03:04:05:06 brd ff:ff:ff:ff:ff:ff

În exemplul acesta, interfața Ethernet este enp2s0f0. Dacă nu sunteți sigur, cel mai probabil interfața dumneavoastră Ethernet începe cu litera „e”, și cel mai puțin probabil cu „lo” sau să înceapă cu litera „w”. Puteți, de asemenea, să folosiți iwconfig și să vedeți care interfețe nu sunt wireless:

# iwconfig
enp2s0f0  no wireless extensions.
wlp3s0    IEEE 802.11bgn  ESSID:"NETGEAR97"  
          Mode:Managed  Frequency:2.427 GHz  Access Point: 2C:B0:5D:9C:72:BF   
          Bit Rate=65 Mb/s   Tx-Power=16 dBm   
          Retry  long limit:7   RTS thr:off   Fragment thr:off
          Power Management:on
          Link Quality=61/70  Signal level=-49 dBm  
          Rx invalid nwid:0  Rx invalid crypt:0  Rx invalid frag:0
          Tx excessive retries:0  Invalid misc:430   Missed beacon:0
lo        no wireless extensions.

În exemplul acesta, nici enp2s0f0 și nici dispozitivul loopback nu au extensii wireless, asta însemnând că interfața noastră Ethernet este enp2s0f0.

Aveți nevoie să cunoașteți și următoarele setări:

  • Adresa IP statică.
  • Subnet mask.
  • Adresa IP de gateway.
  • Adresele IP pentru name servere (DNS).
  • Numele de domeniu (dacă faceți parte dintr-un LAN local puteți inventa unul).

Activați interfața Ethernet conectată (ex: enp2s0f0):

# ip link set enp2s0f0 up

Adăugați adresa:

# ip addr add adresa_de_ip/subnetmask dev numele_interfeței

De exemplu:

# ip addr add 192.168.1.2/24 dev enp2s0f0

Pentru mai multe opțiuni, executați man ip.

Adăugați gateway-ul după cum urmează, substituind propria adresă IP a gateway-ului:

# ip route add default via adresa_de_ip

De exemplu:

# ip route add default via 192.168.1.1

Editați resolv.conf, substituind adresele IP pentru name servere și numele de domeniu local:

# nano /etc/resolv.conf
nameserver 61.23.173.5
nameserver 61.95.849.8
search example.com
Notă: Deocamdată, puteți include maxim trei linii de nameserver.

Acum ar trebui să aveți o conexiune de rețea funcțională. În cazul în care nu este așa, vedeți pagina Configurarea rețelei pentru instrucțiuni detaliate.

Wireless

Urmați procedura de mai jos dacă aveți nevoie de conectivitate wireless (Wi-Fi) în timpul instalării.

Mai întâi, aflați numele interfeței dumneavoastră wireless.

# iwconfig
enp2s0f0  no wireless extensions.
wlp3s0    IEEE 802.11bgn  ESSID:"NETGEAR97"  
          Mode:Managed  Frequency:2.427 GHz  Access Point: 2C:B0:5D:9C:72:BF   
          Bit Rate=65 Mb/s   Tx-Power=16 dBm   
          Retry  long limit:7   RTS thr:off   Fragment thr:off
          Power Management:on
          Link Quality=61/70  Signal level=-49 dBm  
          Rx invalid nwid:0  Rx invalid crypt:0  Rx invalid frag:0
          Tx excessive retries:0  Invalid misc:430   Missed beacon:0
lo        no wireless extensions.

În acest exemplu, wlp3s0 este interfața wireless disponibilă. Dacă nu sunteți sigur, există șanse mari ca interfața dumneavoastră wireless să înceapă cu litera „w”, și puține șanse să înceapă cu „lo” sau să înceapă cu litera „e”.

Notă: Dacă nu vedeți afișat ceva similar pe ecran, atunci driverul dumneavoastră wireless nu a fost încărcat. Dacă așa este cazul, va trebui să încărcați driverul. Vă rugăm să vedeți pagina Wireless pentru informații mai detaliate.
  • Porniți interfața cu:
# ip link set wlp3s0 up

Un mic procentaj de chipset-uri wireless au nevoie de firmware, în afară de un driver corespunzător. Dacă chipset-ul wireless necesită firmware, este posibil să primiți eroarea următoare atunci când porniți interfața:

# ip link set wlp3s0 up
SIOCSIFFLAGS: No such file or directory

Dacă nu sunteți sigur, folosiți dmesg pentru a interoga log-ul kernel-ului despre o posibilă cerință de firmware din partea chipset-ului wireless.

Exemplu pentru un chipset Intel ce are nevoie și a cerut de la kernel un firmware în timpul bootării:

# dmesg | grep firmware
firmware: requesting iwlwifi-5000-1.ucode

Dacă nu este nimic afișat, se poate ajunge la concluzia că chipset-ul wireless al sistemului nu necesită firmware.

Atenție: Pachetele firmware pentru chipset-uri wireless (pentru plăci cărora le trebuie așa ceva) sunt preinstalate în /usr/lib/firmware pe suportul live (pe CD/stick USB) însă trebuie să fie instalate în mod explicit pe sistemul de față pentru a beneficia de funcționalitate wireless după ce dați restart la calculator! Despre cum se pot instala pachete se discută mai târziu în acest ghid. Asigurați-vă că ați instalat atât modulul wireless cât și firmware-ul înainte de a da restart la calculator! Vedeți articolul Wireless dacă nu sunteți sigur că este necesar să instalați un firmware pentru chipset-ul pe care îl dețineți. Aceasta este o greșeală foarte frecventă.

Apoi, folosiți wifi-menu din netcfg pentru a vă conecta la o rețea:

# wifi-menu wlp3s0

Acum ar trebui să aveți o conexiune de rețea funcțională. În cazul în care nu este așa, vedeți pagina Wireless pentru instrucțiuni detaliate.

xDSL (PPPoE), modem analog sau ISDN

Dacă aveți un router în bridge mode (ex: dacă sunteți abonat la RCS&RDS), executați:

# pppoe-setup
  • Introduceți username-ul oferit de către ISP.
  • Apăsați Enter pentru „eth0”.
  • Apăsați Enter pentru „no”, ca să rămână activată în mod continuu.
  • Tastați server (de obicei așa este situația)
  • Apăsați 1 pentru un firewall.
  • Introduceți parola oferită de către ISP.
  • Apăsați Y la sfârșit.

Pentru a folosi aceste setări și să vă conectați la ISP, executați:

# pppoe-start

Este posibil să trebuiască să modificați și fișierul resolv.conf:

# echo nameserver 8.8.8.8 > /etc/resolv.conf

Dacă aveți o conexiune dial-up sau ISDN, vedeți Direct Modem Connection.

Din spatele unui server proxy

Dacă sunteți în spatele unui server proxy, va trebui să exportați variabilele de mediu http_proxy și ftp_proxy. Vedeți Proxy settings pentru mai multe informații.

Pregătiți drive-ul de stocare

Atenție: Partiționarea poate distruge date. Sunteți sfătuit și vi se recomandă cu tărie să faceți un backup datelor importante înainte de a continua.

Cei care sunt într-adevăr începători sunt încurajați să folosească un utilitar grafic de partiționare. GParted este un exemplu bun, și este oferit sub forma unui „live” CD. De asemenea, este inclus și pe live CD-urile multor distribuții Linux precum Ubuntu și Linux Mint. Un drive trebuie să fie mai întâi partiționat și partițiile ar trebui formatate cu un sistem de fișiere înainte de a da restart la calculator.

Recomandarea pentru un sistem care urmează să booteze folosind UEFI în loc de bootare legacy MBR este să formatați drive-ul ca GPT. Asta înseamnă că dacă drive-ul a fost deja partiționat ca MBR (MSDOS), va avea o nouă tabelă de partiții creată care va distruge toate datele de pe drive. Odată ce tabela de partiții a fost creată pe drive, abia atunci pot fi create partiții individuale de oricare fel doriți. Atunci când folosiți Gparted, opțiunea pentru o nouă tabelă de partiții este setată inițial ca „msdos”. Dacă aveți de gând să urmați sfatul pentru o tabelă de partiții GPT atunci va trebui să selectați „Avansat”, și apoi să selectați „gpt”. Operațiunea aceasta nu este posibilă dacă aveți deja pe drive o instalare Windows pe care doriți să o păstrați. Așadar este extrem de important să nu creați o tabelă de partiții GPT dacă aveți de gând să aveți un sistem dual boot. Lăsați în pace instalarea de Windows și încercați să faceți instalarea de Linux să meargă cu UEFI folosind un drive care conține o tabelă de partiții MBR (legacy).

În plus, unele modele mai recente de computere vin cu Windows 8 preinstalat care folosește Secure Boot. Arch Linux deocamdată nu oferă suport pentru Secure Boot, însă au fost observate unele instalări de Windows 8 care nu bootează dacă Secure Boot este dezactivat din BIOS. În unele cazuri este necesar să dezactivați din BIOS atât Secure Boot cât și Fastboot pentru a îi permite sistemului Windows 8 să booteze fără Secure Boot. Însă dezactivarea opțiunii Secure Boot pentru bootarea sistemului Windows 8 reprezintă eventuale riscuri de securitate. Așadar, o opțiune mai bună ar putea fi să păstrați instalarea de Windows 8 intactă și să aveți un hard drive separat pentru instalarea de Linux - care poate fi apoi partiționat ca GPT de la bun început. Odată de ați terminat, crearea patițiilor ext4/FAT32/swap pe cel de-al doilea drive ar putea fi o idee mai bună dacă computerul dumneavoastră conține două drive-uri. Metoda aceasta de obicei nu este ușoară sau posibilă pe un laptop mai mic. Momentan, Secure Boot nu se află într-o stare perfect stabilă pentru o funcționare de încredere, chiar și pentru distribuțiile care oferă suport pentru așa ceva.

Vedeți Swap pentru detalii dacă doriți să setați o partiție swap sau un fișier swap. Un fișier swap este mai ușor de redimensionat și poate fi creat oricând după instalare, însă nu poate fi folosit cu un sistem de fișiere Btrfs.

În cazul în care ați procedat deja astfel, treceți mai departe la Montați partițiile.

Dacă nu, vedeți exemplul următor.

Exemplu

Suportul de instalare Arch Linux include următoarele utilitare de partiționare: fdisk, gdisk, cfdisk, cgdisk, parted.

Note referitoare la bootare UEFI:
  • Dacă aveți o placă de bază UEFI, va trebui să creați o partiție suplimentară cunoscută ca UEFI System Partition.
  • Este recomandat să folosiți întotdeauna GPT pentru bootare UEFI, deoarece anumite firmware-uri UEFI nu permit bootare UEFI-MBR.
Note referitoare la partiționare GPT:
  • Dacă nu aveți o schemă dual boot cu Windows, atunci sunteți sfătuit să folosiți GPT în loc de MBR. Citiți GPT pentru o listă a avantajelor.
  • Dacă aveți o placă de bază BIOS (sau aveți de gând să bootați în modul de compatibilitate BIOS) și vreți să folosiți GRUB cu un drive partiționat ca GPT, va trebui să creați o partiție suplimentară. Syslinux nu are nevoie de așa ceva.
  • Unele sisteme BIOS ar putea avea probleme cu GPT. Vedeți http://mjg59.dreamwidth.org/8035.html și http://rodsbooks.com/gdisk/bios.html pentru mai multe informații și soluții posibile.
Notă: Dacă instalați pe o cheie USB, vedeți Installing Arch Linux on a USB key.

Sistemul exemplu va conține o partiție root de 15 GB, și o partiție home pentru restul spațiului rămas. Alegeți MBR sau GPT. Nu le alegeți pe amândouă!

Ar trebui subliniat faptul că partiționarea reprezintă o alegere personală și că scopul acestui exemplu este unul pur și simplu ilustrativ. Vedeți Partitioning.

MBR cfdisk /dev/sda Root:
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru Primary – introduceți de la tastatură „15360” – Enter pentru Beginning – Enter pentru Bootable.

Home:

  • Apăsați săgeată jos pentru a trece deasupra spațiului liber.
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru Primary – Enter pentru a folosi restul spațiului de pe drive (sau ați putea introduce dimensiunea dorită).
GPT cgdisk /dev/sda Root:
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru primul sector (2048) – introduceți de la tastatură „15G” – Enter pentru codul hexadecimal inițial (8300) – Enter pentru a nu redenumi partiția.
Home:
  • Apăsați săgeată jos de două ori pentru a trece deasupra spațiului liber.
  • Alegeți New (sau apăsați N) – Enter pentru primul sector – Enter pentru a folosi restul spațiului de pe drive (sau ați putea introduce dimensiunea dorită; spre exemplu „30G”) – Enter pentru codul hexadecimal inițial (8300) – Enter pentru a nu redenumi partiția.

Dacă ați optat pentru MBR, așa ar trebui să arate:

Name    Flags     Part Type    FS Type          [Label]       Size (MB)
-----------------------------------------------------------------------
sda1    Boot       Primary     Linux                             15360
sda2               Primary     Linux                             133000*

Dacă ați optat pentru GPT, așa ar trebui să arate:

Part. #     Size        Partition Type            Partition Name
----------------------------------------------------------------
            1007.0 KiB  free space
   1        15.0 GiB    Linux filesystem
   2        123.45 GiB  Linux filesystem

Verificați încă o dată și fiți sigur că sunteți mulțumit de dimensiunile partițiilor și la fel și de schema tabelei de partiție înainte de a continua.

Dacă doriți să începeți de la început, puteți selecta Quit (sau apăsați Q) pentru a renunța fără să salvați modificările și după aceea porniți din nou cfdisk.

Dacă sunteți mulțumit, alegeți Write (sau apăsați Shift+W) pentru a finaliza și pentru a scrie tabela de partiții pe drive. Tastați „yes” și alegeți Quit (sau apăsați Q) pentru a ieși din cfdisk fără a mai face și alte modificări.

Simpla partiționare nu este suficientă; partițiile au nevoie, de asemenea, și de un sistem de fișiere. Pentru a formata partițiile cu un sistem de fișiere ext4:

Atenție: Verificați în dublu și în triplu exemplar că într-adevăr doriți să formatați /dev/sda1 și /dev/sda2.
# mkfs.ext4 /dev/sda1
# mkfs.ext4 /dev/sda2

Dacă ați creat o partiție dedicată pentru swap (code 82), nu uitați să o formatați și să o activați folosind:

# mkswap /dev/sdaX
# swapon /dev/sdaX

Montați partițiile

Fiecare partiție este identificată printr-un număr sub forma unui sufix. De exemplu, sda1 specifică prima partiție a primului drive, în timp ce sda desemnează drive-ul în întregime.

Pentru a afișa schema partițiilor actuale:

# lsblk /dev/sda
Notă: Nu montați mai mult de o singură partiție în același director. Și fiți atent, pentru că ordinea montărilor este importantă.

Mai întâi, montați partiția root în /mnt. Urmând exemplul de mai sus (la dumneavoastră ar putea arăta altfel), ar veni:

# mount /dev/sda1 /mnt

Apoi montați partiția home și orice altă partiție separată (/boot, /var, etc), dacă mai aveți și altele:

# mkdir /mnt/home
# mount /dev/sda2 /mnt/home

În caz că aveți o placă de bază UEFI, montați partiția UEFI:

# mkdir -p /mnt/boot/efi
# mount /dev/sdaX /mnt/boot/efi

Selectați un mirror

Înainte de a instala, ar fi bine dacă ați edita fișierul mirrorlist în așa fel încât mirror-ul preferat să fie primul. O copie a acestui fișier va fi instalată de către pacstrap și pe sistemul nou, așa că merită să îl configurați cum trebuie.

# nano /etc/pacman.d/mirrorlist
##
## Arch Linux repository mirrorlist
## Sorted by mirror score from mirror status page
## Generated on 2012-LL-ZZ
##

Server = http://mirror.exemplu.xyz/archlinux/$repo/os/$arch
...
  • Alt+6 pentru a copia o linie Server.
  • PageUp pentru scroll în sus.
  • Ctrl+U pentru a-i da un paste la începutul listei.
  • Ctrl+X pentru a ieși, iar atunci când sunteți întrebat dacă doriți să salvați modificările, apăsați Y și Enter pentru a folosi același nume.

Dacă vreți, îl puteți face singurul mirror disponibil prin ștergerea tuturor celorlalte mirror-uri (folosind Ctrl+K), însă de obicei e o idee bună să fie mai multe, în cazul în care prima devine offline.

Pont:
  • Folosiți Mirrorlist Generator-ul pentru obținerea unei liste actualizate pentru România. Mirror-urile HTTP sunt mai rapide decât cele FTP, din cauza unei funcții numite keepalive. Prin FTP, pacman trebuie să trimită un semnal de fiecare dată când descarcă un pachet, având o pauză scurtă ca drept rezultat. Pentru alte metode de a genera o listă de mirror-uri, vedeți Sorting mirrors și Reflector.
  • Arch Linux MirrorStatus raportează diverse aspecte despre mirror-uri, cum ar fi problemele de rețea ale mirror-urilor, probleme de colectare a datelor, ultima dată la care mirror-urile au fost sincronizate, etc.
Notă:
  • Pe viitor când modificați lista de mirror-uri, nu uitați întotdeauna să forțați pacman să-i dea un refresh tuturor listelor de pachete folosind pacman -Syy. Este considerat un obicei bun și astfel vor fi evitate eventualele bătăi de cap. Vedeți Mirrors pentru mai multe informații.
  • Dacă folosiți un suport de instalare mai vechi, lista mirror-urilor ar putea fi învechită, ce ar putea conduce la probleme atunci când actualizați Arch Linux (vedeți FS#22510). Prin urmare, sunteți sfătuit să obțineți informațiile mirror-urilor cele mai recente după cum este descris mai sus.
  • Au fost raportate unele probleme pe forumurile Arch Linux referitoare la probleme de rețea ce împiedică pacman să actualizeze/sincronizeze depozitele (vedeți [2] și [3]). Când Arch Linux este instalat nativ, aceste probleme au fost rezolvate prin înlocuirea programului de descărcare din pacman cu unul alternativ (vedeți Improve Pacman Performance pentru mai multe detalii). Când Arch Linux este instalat în VirtualBox ca un guest OS, problema aceasta a fost rezolvată folosind „Host interface” în loc de „NAT” din setările mașinii virtuale.

Instalați sistemul de bază

Sistemul de bază se instalează folosind scriptul pacstrap.

Opțiunea -i poate fi omisă dacă doriți să instalați automat fiecare pachet din grupurile base și base-devel.

# pacstrap -i /mnt base base-devel
Notă: Dacă pacman nu reușește să verifice pachetele, verificați timpul din sistem folosind cal. Dacă data sistemului nu este validă (ex: indică anul 2010), cheile semnăturilor vor fi considerate expirate (sau vor fi nevalidate), verificarea semnăturilor pentru pachete va eșua, iar instalarea va fi întreruptă. Asigurați-vă că ați corectat timpul din sistem, manual sau folosind clientul ntp, și încercați din nou comanda pacstrap. Referiți-vă la pagina Time pentru mai multe informații despre corectarea timpului din sistem.
Notă: Dacă pacman se plânge că error: failed to commit transaction (invalid or corrupted package), executați următoarea comandă:
# pacman-key --init && pacman-key --populate archlinux
  • base: Pachete software din depozitul [core] pentru un mediu de bază minimalist.
  • base-devel: Utilitare în plus din [core] precum make și automake. Majoritatea începătorilor ar trebui să-l instaleze, deoarece mai mult ca sigur va fi necesar pentru expansiunea sistemului. Grupul base-devel va fi necesar pentru instalarea software-ului din Arch User Repository.

Astfel veți obține un sistem de bază. Alte pachete pot fi instalate mai târziu folosind pacman.

Generați un fstab

Generați un fișier fstab folosind comanda următoare. Vor fi folosite UUID-uri deoarece acestea au anumite avantaje (vedeți fstab#Identificarea sistemelor de fișiere). Dacă ați prefera să folosiți etichete, înlocuiți opțiunea -U cu -L.

# genfstab -U -p /mnt >> /mnt/etc/fstab
# nano /mnt/etc/fstab
Atenție: Fișierul fstab ar trebui verificat întotdeauna după ce a fost generat. Dacă întâmpinați erori executând genfstab sau mai târziu în procesul de instalare, să nu executați genfstab încă o dată; pur și simplu editați fișierul fstab.

De menționat:

Faceți un chroot și configurați sistemul de bază

Mai departe, vom intra în noul nostru sistem instalat printr-un chroot:

# arch-chroot /mnt
Notă: Folosți arch-chroot /mnt /bin/bash pentru a intra într-o consolă bash.

În această etapă a instalării, veți configura fișierele de configurare principale ale sistemului dumneavoastră de bază Arch Linux. Acestea pot fi create dacă nu există, sau editate dacă doriți să schimbați setările inițiale.

Urmarea atentă și înțelegerea acestor pași este de o importanță esențială pentru a garanta obținerea unui sistem configurat cum trebuie.

Setările regionale

Setările regionale sunt folosite de către glibc și de către alte programe sau biblioteci software care folosesc așa ceva pentru afișarea textului, afișarea corectă a valorilor monetare din regiunea respectivă, formatul datei și a orei, particularitățile ordinii alfabetice și alte standarde specifice regiunii.

Există două fișiere care trebuiesc editate: locale.gen și locale.conf.

  • Fișierul locale.gen inițial nu conține nimic (totul este comentat) și va trebui să ștergeți # de la începutul linei(-iilor) dorite. Puteți decomenta și linia pentru limba română în afară de cea în engleză, atât timp cât alegeți codificarea UTF-8.
# nano /etc/locale.gen
en_US.UTF-8 UTF-8
ro_RO.UTF-8 UTF-8
# locale-gen

Comanda aceasta va fi executată de fiecare dată când glibc este actualizat, generând astfel toate regiunile care au fost specificate în /etc/locale.gen.

  • Fișierul locale.conf inițial nu există. Setarea LANG ar trebui să fie de ajuns. Va ține locul valorii inițiale pentru toate celelalte variabile.
# echo LANG=en_US.UTF-8 > /etc/locale.conf
# export LANG=en_US.UTF-8
Notă: Dacă ați setat limba română la începutul procesului de instalare, comenzile de deasupra vor fi:
# echo LANG=ro_RO.UTF-8 > /etc/locale.conf
# export LANG=ro_RO.UTF-8

Pentru a folosi alte setări regionale pentru alte variabile LC_*, executați locale pentru a vedea opțiunile disponibile și adăugați-le în locale.conf. Nu este recomandat să setați variabila LC_ALL. Un exemplu avansat poate fi găsit aici.

Fontul din consolă si keymap-ul

Dacă ați schimbat keymap-ul pentru consolă la începutul procesului de instalare, încărcați-l din nou, fiindcă mediul s-a schimbat:

# loadkeys ro_win
# setfont Lat2-Terminus16

Pentru ca acestea să fie disponibile după restart, editați vconsole.conf:

# nano /etc/vconsole.conf
KEYMAP=ro_win
FONT=Lat2-Terminus16
  • KEYMAP – Vă rugăm să rețineți că această setare este valabilă doar pentru TTY-uri, nu pentru managere grafice de ferestre sau Xorg.
  • FONT – Fonturi alternative pentru consolă se găsesc în /usr/share/kbd/consolefonts/. Setarea inițială (nimic) se poate folosi cu încredere, însă caracterele cu diacritice (ș ț ă) vor apărea sub forma unor pătrățele albe. Este recomandat să îl schimbați în Lat2-Terminus16, fiindcă potrivit fișierului /usr/share/kbd/consolefonts/README.Lat2-Terminus16, conține suport pentru în jur de 110 limbi străine.
  • Opțiunea posibilă FONT_MAP – Determină ce mapaj să încarce pentru consolă la pornire. Citiți man setfont. Aceasta se poate șterge sau poate fi editată ca să nu conțină nimic.

Vedeți Console fonts și man vconsole.conf pentru mai multe informații.

Fusul orar

Zonele și subzonele de fus orar se pot găsi în folderele /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă>.

Pentru afișarea zonelor disponibile, verificați folderul /usr/share/zoneinfo/:

# ls /usr/share/zoneinfo/

În mod similar, puteți verifica conținutul folderelor care aparțin unei subzone:

# ls /usr/share/zoneinfo/Europe

Creați un link simbolic numit /etc/localtime către fișierul zonei /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă> folosind comanda următoare:

# ln -s /usr/share/zoneinfo/<Zonă>/<Subzonă> /etc/localtime

Exemplu:

# ln -s /usr/share/zoneinfo/Europe/Bucharest /etc/localtime

Ceasul calculatorului

Setați ceasul calculatorului în mod uniform între sistemele de operare. Altfel, acestea l-ar putea rescrie și cauza variații de timp.

Puteți genera automat un fișier /etc/adjtime folosind una din următoarele comenzi:

  • UTC (recomandat)
Notă: Folosind UTC pentru ceas nu înseamnă că programele vor afișa timpul în format UTC.
# hwclock --systohc --utc

Pentru a vă sincroniza timpul „UTC” de pe internet, vedeți NTPd.

  • localtime (descurajat; folosit în Windows ca setare inițială)
Atenție: Folosind localtime poate duce la diverse bug-uri cunoscute sau care nu pot fi reparate. Totuși, nu există planuri pentru renunțarea suportului pentru localtime.
# hwclock --systohc --localtime

Dacă aveți un scenariu dual boot cu Windows (sau aveți de gând să faceți așa ceva):

  • Recomandat: Setați Arch Linux și Windows să folosească UTC. Este necesară o modificare rapidă a regiștrilor. De asemenea, asigurați-vă că nu-i dați voie Windows-ului să sincronizeze de pe internet timpul, fiindcă după aceea ceasul va fi schimbat înapoi pe localtime.
  • Nerecomandat: Setați Arch Linux să folosească localtime și dezactivați orice serviciu legat de setările timpului, cum ar fi NTPd. În felul acesta Windows se va ocupa de toate corecțiile ceasului iar dumneavoastră va trebui să vă aduceți aminte să porniți Windows cel puțin de două ori pe an (primăvara și toamna) când se trece la ora de vară/ora de iarnă. Așa că vă rugăm să nu întrebați pe forum de ce aveți ceasul în urmă sau înainte cu o oră dacă de obicei intrați în Windows o dată la câteva zile sau săptămâni.

Modulele kernel-ului

Pont: Acesta este doar un exemplu, nu trebuie să îl setați. Toate modulele necesare sunt încărcate automat de către udev, așa că foarte rar va trebui să adăugați aici ceva. Adăugați doar modulele care știți că lipsesc.

Pentru încărcarea modulelor kernel-ului în timpul pornirii, adăugați un fișier *.conf în /etc/modules-load.d/, cu un nume bazat pe programul care le folosește.

# nano /etc/modules-load.d/virtio-net.conf
# Încarcă 'virtio-net.ko' la pornire.

virtio-net

Dacă există mai multe module de încărcat pentru un fișier *.conf, separarea acestora se poate face printr-o linie nouă. Un exemplu bun reprezintă VirtualBox Guest Additions.

Liniile care nu conțin nimic sau cele care încep cu # sau cu ; sunt ignorate.

Hostname-ul

Setați hostname-ul după bunul plac (ex: arch):

# echo myhostname > /etc/hostname
Notă: Nu este necesar să editați /etc/hosts.

Configurați rețeaua

Rețeaua trebuie configurată din nou, însă de data aceasta pentru mediul nou instalat. Procedura și cerințele inițiale sunt foarte asemănătoare cu cele descrise mai sus, doar că o vom face să rămână activă și să pornească automat în timpul pornirii.

Notă: Pentru mai multe informații despre configurarea rețelei, vizitați articolele Configurarea rețelei și Wireless.

Prin cablu

IP dinamic
Atenție: A fost semnalat un bug în ISO-ul de instalare, în care numele interfeței dumneavoastră din timpul instalării este diferit față de cel care va exista după reboot. Vedeți Bug #33923 pentru mai multe detalii.
Folosiți comanda ip link (arată numele interfeței) după ce dați restart și intrați în sistemul instalat, pentru a afla dacă sunteți afectat de această problemă. Dacă sunteți afectat, va trebui să reluați configurația descrisă mai jos folosind numele corect al interfeței.

Dacă nu folosiți decât o singură conexiune prin cablu fixă, nu aveți nevoie de un serviciu de gestionare a rețelei și puteți activa pur și simplu serviciul dhcpcd. Aici, numele_interfeței este numele interfeței dumneavoastră prin cablu.

# systemctl enable dhcpcd@numele_interfeței.service

Și asta-i tot.

Continuați cu pasul următor: Creați un mediu ramdisk inițial.

Alternativ, puteți folosi net-auto-wired din pachetul netcfg, care se va ocupa într-un mod elegant de conexiunile dinamice la rețele noi:

Instalați ifplugd, acesta fiind necesar pentru net-auto-wired:

# pacman -S ifplugd

Editați /etc/conf.d/netcfg și modificați numele interfeței, fiindcă mai mult ca sigur că nu se cheamă eth0. Puteți afla mai mult despre nomenclatură în atenționarea de mai sus.

# nano /etc/conf.d/netcfg
WIRED_INTERFACE="interface_name"

Copiați un profil exemplu din /etc/network.d/examples în /etc/network.d:

# cd /etc/network.d
# cp examples/ethernet-dhcp .

Editați profilul în funcție de nevoie (modificați INTERFACE):

# nano ethernet-dhcp

Activați serviciul net-auto-wired:

# systemctl enable net-auto-wired.service
Static IP

Copiați un profil exemplu din /etc/network.d/examples în /etc/network.d:

# cd /etc/network.d
# cp examples/ethernet-static .

Editați profilul în funcție de nevoie (modificați INTERFACE, ADDR, GATEWAY și DNS):

# nano ethernet-static

Editați /etc/conf.d/netcfg și adăugați noul profil de rețea pe linia NETWORKS:

nano /etc/conf.d/netcfg
NETWORKS=(ethernet-static)

Activați serviciul netcfg service:

# systemctl enable netcfg.service

Wireless

Va trebui să instalați câteva programe suplimentare pentru a putea configura și administra profilele wireless de rețea pentru netcfg.

NetworkManager și Wicd reprezintă alte alternative populare.

  • Instalați pachetele necesare:
# pacman -S wireless_tools wpa_supplicant wpa_actiond dialog

Dacă adaptorul dumneavoastră wireless necesită firmware (după cum este descris în secțiunea Stabiliți o conexiune de internet de mai sus și, de asemenea, aici), instalați pachetul care conține firmware-ul dumneavoastră. De exemplu:

# pacman -S zd1211-firmware

Vedeți Wireless Setup și WPA supplicant pentru mai multe informații.

  • După ce ați terminat de instalat și dați restart la calculator, vă puteți conecta la rețea cu wifi-menu <interfață> (unde <interfață> este interfața chipset-ului dumneavoastră wireless), care va genera un profil sub forma unui fișier în /etc/network.d numit după SSID-ul respectiv. Există, de asemenea, template-uri în /etc/network.d/examples/ pentru configurare manuală.
# wifi-menu <interfață>
  • Activați serviciul net-auto-wireless, care se va conecta la rețele cunoscute și care se va ocupa în mod elegant de roaming și de deconectări:
# systemctl enable net-auto-wireless.service
Notă: Din articolul Netcfg#Net-Auto-Wireless: profilele wireless-wpa-config nu funcționează cu net-auto-wireless. Convertiți-le în wireless-wpa-configsection sau wireless-wpa.
Notă: Netcfg oferă, de asemenea, și net-auto-wired, care poate fi folosit împreună cu net-auto-wireless.
Notă: Wpasupplicant s-ar putea închide cu mesajul „WPA Authentication/Association Failed”. În cazul acesta, vedeți link-ul acesta pentru o soluție.
  • Asigurați-vă că este setată interfața wireless corectă (ex: wlp3s0) în /etc/conf.d/netcfg:
# nano /etc/conf.d/netcfg
WIRELESS_INTERFACE="wlp3s0"

De asemenea, se poate defini o listă a profilelor de rețea ce ar trebui să se conecteze automat, folosind variabila AUTO_PROFILES în /etc/conf.d/netcfg. Dacă AUTO_PROFILES nu este setat, se vor încerca toate rețelele wireless cunoscute.

xDSL (PPPoE), modem analog sau ISDN

Pentru conexiuni xDSL, dial-up și ISDN, vedeți Direct Modem Connection.

Creați un mediu ramdisk inițial

Pont: Majoritatea utilizatorilor pot sări peste acest pas și să folosească setările inițiale din mkinitcpio.conf. Imaginea initramfs (din folderul /boot) a fost deja generată pe baza acestui fișier atunci când pachetul linux (kernelul Linux) a fost instalat mai devreme cu pacstrap.

Aici trebuie să setați hook-urile corecte dacă root se află pe un drive USB, dacă folosiți RAID, LVM, sau dacă /usr se află pe o partiție separată.

Editați /etc/mkinitcpio.conf după cum este necesar și re-generați imaginea initramfs folosind:

# mkinitcpio -p linux
Notă: Instalările VPS de Arch pe QEMU (ex: atunci când virt-manager este folosit) ar putea avea nevoie de module virtio în mkinitcpio.conf pentru a putea porni.
# nano /etc/mkinitcpio.conf
MODULES="virtio virtio_blk virtio_pci virtio_net"

Setați parola de root

Setați parola de root folosind:

# passwd

Instalați și configurați un bootloader

Pentru plăci de bază BIOS

Pentru sisteme BIOS, există trei bootloaderi - Syslinux, GRUB, și LILO. Alegeți bootloaderul după cum vă este mai convenabil. Mai jos există explicații doar pentru Syslinux și GRUB.

  • Syslinux este (deocamdată) limitat la încărcarea fișierelor doar de pe partiția pe care a fost instalat. Fișierul acestuia de configurare este considerat a fi mai ușor de înțeles. Un exemplu de configurare poate fi găsit aici.
  • GRUB este mai bogat în caracteristici și oferă suport pentru scenarii mai complexe. Fișierul(-ele) de configurare al acestuia seamănă mai mult cu un limbaj de scriptare, iar scrierea lor manuală ar putea fi dificilă pentru începători. Acestora li se recomandă să genereze unul automat.
Notă: Unele sisteme BIOS ar putea avea probleme cu GPT. Vedeți http://mjg59.dreamwidth.org/8035.html și http://rodsbooks.com/gdisk/bios.html pentru mai multe informații și soluții posibile.
Syslinux

Instalați pachetul syslinux și apoi folosiți scriptul syslinux-install_update pentru a instala automat fișierele (-i), marca partiția ca fiind activă prin setarea atributului de bootare (-a), și pentru a instala codul de bootare în MBR (-m):

Notă: Dacă ați partiționat drive-ul ca GPT, instalați și pachetul gptfdisk (pacman -S gptfdisk), fiindcă acesta conține sgdisk, care va fi folosit pentru a seta atributul de bootare specific pentru GPT.
# pacman -S syslinux
# syslinux-install_update -i -a -m

Configurați syslinux.cfg pentru a indica partiția root corectă. Etapa aceasta este vitală. Dacă indică spre partiția greșită, Arch Linux nu va porni. Modificați /dev/sda3 în așa fel încât să redea partiția dumneavoastră root (dacă ați partiționat drive-ul ca în exemplu, partiția dumneavoastră root e sda1). Procedați la fel cu opțiunea fallback.

# nano /boot/syslinux/syslinux.cfg
...
LABEL arch
        ...
        APPEND root=/dev/sda3 ro
        ...

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți Syslinux, vedeți Syslinux.

GRUB

Instalați pachetul grub-bios și apoi executați grub-install /dev/sda:

Notă: Modificați /dev/sda ca să reflecte drive-ul pe care ați instalat Arch. Să nu adăugați numărul unei partiții (nu folosiți sdaX).
Notă: Pentru drive-uri partiționate ca GPT folosind o placă de bază BIOS, GRUB are nevoie de partiție suplimentară.
# pacman -S grub-bios
# grub-install --recheck /dev/sda
# cp /usr/share/locale/en\@quot/LC_MESSAGES/grub.mo /boot/grub/locale/en.mo

Deși ar merge și folosirea unui fișier grub.cfg creat manual, începătorilor li se recomandă generarea automată a acestuia:

Pont: Pentru a căuta automat pe computerul dumneavoastră alte sisteme de operare, instalați os-prober (pacman -S os-prober) înainte de a executa următoarea comandă.
# grub-mkconfig -o /boot/grub/grub.cfg

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți GRUB, vedeți GRUB.

Pentru plăci de bază UEFI

Pentru bootare UEFI, drive-ul trebuie să fie partiționat ca GPT, și o partiție UEFI System (512 MiB sau mai mare, cu tipul EF00, formatată ca FAT32) trebuie să existe și să fie montată în /boot/efi. Dacă ați urmărit acest ghid de la început, ați făcut deja toate aceste lucruri.

Deși există și alți bootloaderi UEFI, vi se recomandă să folosiți EFISTUB. Mai jos găsiți instrucțiuni pentru a instala EFISTUB și GRUB (evident alegeți doar unul singur).

Notă: Syslinux deocamdată nu are suport pentru UEFI.
EFISTUB

Kernelul Linux poate fi folosit ca propriul său bootloader cu ajutorul lui EFISTUB. Aceasta este metoda de bootare UEFI recomandată de către developeri și este mai simplă în comparație cu grub-efi-x86_64. Etapele de mai jos instalează rEFInd pentru a oferi atât un meniu pentru kerneluri EFISTUB, cât și pentru bootarea altor bootloaderi UEFI. Alți manageri de bootare EFISTUB pot fi găsiți pe pagina UEFI Bootloaders#Booting EFISTUB. Atât rEFInd cât și gummiboot pot detecta bootloaderi UEFI folosiți de către Windows în cazul în care există un scenariu dual boot.

1. Porniți în UEFI mode și încărcați modului de kernel efivars înainte de a face chroot:

# modprobe efivars      # înainte de a face chroot

2. Montați partiția UEFI pe /mnt/boot/efi, faceți un chroot și copiați kernelul și fișierele initramfs în /mnt/boot/efi.

  • Creați folderul /boot/efi/EFI/arch/.
  • Copiați /boot/vmlinuz-linux în /boot/efi/EFI/arch/vmlinuz-arch.efi. Extensia .efi este foarte importantă deoarece unele firmware-uri UEFI refuză să pornească un fișier fără această extensie. Important: Rețineți că fișierul se numește vmlinuz, nu vmlinux.
  • Copiați /boot/initramfs-linux.img în /boot/efi/EFI/arch/initramfs-arch.img.
  • Copiați /boot/initramfs-linux-fallback.img în /boot/efi/EFI/arch/initramfs-arch-fallback.img.

De fiecare dată când kernelul și fișierele initramfs sunt actualizate în /boot, trebuiesc actualizate și în /boot/efi/EFI/arch. Aceasta se poate automatiza folosind systemd.

3. Pentru managerul de bootare rEFInd, instalați următoarele pachete:

# pacman -S refind-efi efibootmgr

4. Instalați rEFInd pe partiția UEFI (rezumat din UEFI Bootloaders#Using rEFInd):

# mkdir -p /boot/efi/EFI/refind
# cp /usr/lib/refind/refindx64.efi /boot/efi/EFI/refind/refindx64.efi
# cp /usr/lib/refind/config/refind.conf /boot/efi/EFI/refind/refind.conf
# cp -r /usr/share/refind/icons /boot/efi/EFI/refind/icons

5. Creați un fișier refind_linux.conf cu parametrii kernel-ului ce urmează să fie folosiți de către rEFInd:

# nano /boot/efi/EFI/arch/refind_linux.conf
"Bootare în X"          "root=/dev/sdaX ro rootfstype=ext4 systemd.unit=graphical.target"
"Bootare în consolă"    "root=/dev/sdaX ro rootfstype=ext4 systemd.unit=multi-user.target"
Notă: refind_linux.conf se copiază în folderul /boot/efi/EFI/arch/ unde au fost copiate kernelul și fișierele initramfs în pasul 2.
Notă: În refind_linux.conf, sdaX se referă la partiția root, nu la partiția boot, dacă au fost create separat.

6. Adăugați rEFInd în meniul de bootare UEFI folosind efibootmgr.

Atenție: Folosind efibootmgr pe Mac-uri Apple ar putea strica firmware-ul și e posibil să fie necesară reinstalarea memoriei ROM a plăcii de bază. Pentru Mac-uri, folosiți mactel-boot, sau dați-ii un „bless” din OS X.
# efibootmgr -c -g -d /dev/sdX -p Y -w -L "rEFInd" -l '\EFI\refind\refindx64.efi'
Notă: În comanda de mai sus, X și Y reprezintă drive-ul și partiția pentru partiția UEFI. Spre exemplu, în /dev/sdc5, X este „c” iar Y este „5”.
Notă: Pe unele sisteme, comanda de mai sus nu va funcționa cum trebuie. Va executa fără nicio eroare vizibilă, însă meniul de bootare UEFI nu va fi actualizat corect cu o nouă opțiune. Pentru a determina dacă comanda a fost executată cum trebuie, executați efibootmgr fără niciun parametru și vedeți dacă a apărut o nouă opțiune în lista afișată. Dacă nu există nicio opțiune nouă, atunci nu se va putea intra în rEFInd după restart, deoarece nu a fost modificat meniul de bootare UEFI. Dacă așa este cazul, va trebui să intrați în consola UEFI și să adăugați manual o opțiune în meniul de bootare UEFI folosind comanda bcfg, după cum este descris aici.

7. (Opțional) Ca metodă de rezervă, în caz că opțiunile din meniu create de către efibootmgr nu funcționează, copiați refindx64.efi în /boot/efi/EFI/boot/bootx64.efi după cum urmează:

# cp -r /boot/efi/EFI/refind/* /boot/efi/EFI/boot/
# mv /boot/efi/EFI/boot/refindx64.efi /boot/efi/EFI/boot/bootx64.efi
GRUB
Notă: În caz că aveți un sistem EFI pe 32 biți, cum sunt Mac-urile fabricate înainte de 2008, instalați grub-efi-i386.
# pacman -S grub-efi-x86_64 efibootmgr
# grub-install --efi-directory=/boot/efi --bootloader-id=arch_grub --recheck
# cp /usr/share/locale/en\@quot/LC_MESSAGES/grub.mo /boot/grub/locale/en.mo

Comanda următoare creează o opțiune în meniul de bootare UEFI pentru GRUB. Însă, începând cu versiunea 2.00 a pachetului grub-efi-x86_64, grub-install încearcă să creeze o opțiune în meniu, așa că e posibil să nu fie necesară folosirea comenzii efibootmgr. Vedeți UEFI#efibootmgr pentru mai multe informații.

Atenție: Folosind efibootmgr pe Mac-uri Apple ar putea strica firmware-ul și e posibil să fie necesară reinstalarea memoriei ROM a plăcii de bază. Pentru Mac-uri, folosiți mactel-boot, sau dați-ii un „bless” din OS X.
# efibootmgr -c -g -d /dev/sdX -p Y -w -L "Arch Linux (GRUB)" -l '\EFI\arch_grub\grubx64.efi'
Notă: În comanda de mai sus, X și Y reprezintă drive-ul și partiția pentru partiția UEFI. Spre exemplu, în /dev/sdc5, X este „c” iar Y este „5”.

Mai departe, deși ar merge și folosirea unui fișier grub.cfg creat manual, începătorilor li se recomandă generarea automată a acestuia:

Pont: Pentru a căuta automat pe computerul dumneavoastră alte sisteme de operare, instalați os-prober (pacman -S os-prober) înainte de a executa următoarea comandă.
# grub-mkconfig -o /boot/grub/grub.cfg

Pentru mai multe informații despre cum să configurați și să folosiți GRUB, vedeți GRUB.

Demontați partițiile și dați restart

Ieșiți din mediul chroot:

# exit

Din moment ce partițiile sunt montate sub /mnt, folosim comanda următoare pentru a le demonta:

# umount /mnt/{boot,home,}

Dați restart la calculator:

# reboot
Pont: Nu uitați să scoateți suportul de instalare, altfel acesta va porni din nou.

Post-instalare

Noul dumneavoastră sistem de bază Arch Linux este îm momentul acesta un mediu GNU/Linux funcțional gata de a fi construit sub orice formă doriți sau vă este necesar.

Managementul utilizatorilor

Adăugați orice alte conturi aveți nevoie în afară de root, după cum este descris în User management. Folosirea contului root pentru utilizare normală, sau expunerea acestuia în cadrul unui server SSH nu este un obicei bun. Contul de root ar trebui să fie folosit doar pentru sarcini administrative.

Managementul pachetelor

Pacman este package managerul din Arch Linux. Vedeți pacman și Întrebări frecvente#Managementul pachetelor pentru răspunsuri legate de instalarea, actualizarea și gestionarea pachetelor.

Dacă ați instalat Arch Linux x86_64, ar fi bine să activați depozitul [multilib] dacă aveți de gând să folosiți programe 32 biți.

Vedeți Depozitele oficiale pentru detalii despre scopul fiecărui depozit.

Managementul serviciilor

Arch Linux folosește systemd pentru inițializare, acesta fiind un manager al serviciilor și al sistemului pentru Linux. Pentru întreținerea instalării dumneavoastră Arch Linux, este o idee bună să învățați lucrurile de bază despre el. Interacțiunea cu systemd se face prin comanda systemctl. Citiți systemd#Basic systemctl usage pentru mai multe informații.

Sunet

ALSA de obicei funcționează fără nicio configurare. Doar că sunetul trebuie dat mai tare. Instalați alsa-utils (care conține alsamixer) și urmați aceste instrucțiuni.

ALSA este inclus în kernel și este recomandat. Dacă acesta nu funcționează, OSS este o alternativă viabilă. Dacă aveți nevoie de ceva mai avansat în privința sunetului, uitați-vă peste articolul Sound system pentru o prezentare generală a unor diverse articole.

Interfață grafică (GUI)

Instalați X

X Window System (cunoscut și ca X11, sau X) este un protocol de rețea și de afișare ce oferă încadrarea ferestrelor pe afișaje bitmap. Oferă toolkit-ul standard și protocolul pentru construirea unor interfețe grafice (GUI = Graphical User Interface).

Pentru instalarea pachetelor de bază Xorg:

# pacman -S xorg-server xorg-server-utils xorg-xinit

Instalați mesa pentru suport 3D:

# pacman -S mesa

Instalați un driver video

Notă: Dacă instalați Arch ca un guest OS în VirtualBox, nu este necesar să instalați un driver video. Vedeți Arch Linux guests pentru a instala și configura Guest Additions, apoi treceți la partea de configurare de mai jos.

Kernelul Linux include drivere video open-source și suport pentru accelerare hardware a framebuffer-elor. Cu toate acestea, este necesară instalarea unor biblioteci suplimentare pentru OpenGL și accelerare 2D în X11.

Dacă nu știți de care chipset video dispune computerul dumneavoastră, executați:

$ lspci | grep VGA

Pentru o listă completă a driverelor video open-source, căutați în baza de date a pachetelor:

$ pacman -Ss xf86-video | less

Driverul vesa este un driver generic care ar trebui să funcționeze cu aproape orice GPU, însă nu oferă niciun fel de accelerare, fie ea 2D sau 3D. Dacă nu găsiți un driver mai bun sau unul nu poate fi încărcat, Xorg va folosi vesa. Pentru a-l instala:

# pacman -S xf86-video-vesa

Pentru ca accelerarea video să funcționeze, și de multe ori să permită folosirea tuturor rezoluțiilor de care GPU-ul este în stare, este necesar un driver cum trebuie:

Brand Tip Driver Pachetul din multilib
(pentru aplicații 32 bit pe Arch x86_64)
 Documentație 
 AMD/ATI   Open source  xf86-video-ati lib32-ati-dri ATI
Proprietar catalyst-dkms lib32-catalyst-utils AMD Catalyst
Intel Open source xf86-video-intel lib32-intel-dri Intel Graphics
Nvidia Open source xf86-video-nouveau lib32-nouveau-dri Nouveau
xf86-video-nv (driver legacy)
Proprietar nvidia lib32-nvidia-libgl NVIDIA
nvidia-304xx lib32-nvidia-304xx-utils

Instalați drivere de intrare

Udev ar trebui să fie capabil să detecteze fără probleme hardware-ul dumneavoastră. Driverul evdev (xf86-input-evdev) este driverul de intrare specific metodei moderne de hot-plugging pentru aproape toate dispozitivele, așadar, în majoritatea cazurilor nu este necesară instalarea driverelor de intrare. În momentul acesta, evdev a fost deja instalat ca dependență pentru pachetul xorg-server.

Utilizatorii care au laptop (sau cei care dispun de un ecran tactil) vor avea nevoie de pachetul xf86-input-synaptics pentru ca touchpad-ul/touchscreen-ul să funcționeze:

# pacman -S xf86-input-synaptics

Pentru instrucțiuni despre ajustări minore sau depanarea problemelor legate de touchpad, vedeți articolul Touchpad Synaptics.

Configurați X

Atenție: Driverele proprietare de obicei au nevoie de un restart după instalare. Vedeți NVIDIA sau AMD Catalyst pentru detalii.

Xorg vine cu detectare automată și, deci, poate funcționa fără un xorg.conf. Totuși, dacă doriți să-l configurați manual, vă rugăm să vedeți pagina de wiki Xorg.

Aici puteți seta un layout pentru tastatură RO, dacă doriți.

Notă: Opțiunea pentru XkbLayout diferă față de codul keymap folosit de comanda loadkeys. Aici este ro(std), față de cea din consolă unde era loadkeys ro_win.

Testați X

Pont: Pașii aceștia sunt opționali. Testați doar dacă instalați pentru prima dată Arch Linux, sau dacă instalați pe hardware nou și care vă este nefamiliar.
Notă: Dacă dispozitivele dumneavoastră de intrare nu funcționează în timpul acestui test, instalați driverul necesar din grupul xorg-drivers, și încercați din nou. Pentru o listă completă a driverelor de intrare disponibile, căutați folosind pacman (apăsați Q pentru a ieși):
$ pacman -Ss xf86-input | less
N-aveți nevoie de xf86-input-keyboard sau de xf86-input-mouse decât în cazul în care vreți să dezactivați hot-plugging-ul. În caz contrar, evdev va fi folosit ca driver de intrare (recomandat).

Instalați mediul inițial:

# pacman -S xorg-twm xorg-xclock xterm

Dacă Xorg a fost instalat înainte de a crea un cont de utilizator obișnuit (non-root), va exista un fișier .xinitrc în folderul dumneavoastră home ce trebuie șters sau conținutul acestuia anulat prin comentarii. Ștergându-l pur și simplu, va face ca X să pornească în mediul inițial instalat mai sus.

$ rm ~/.xinitrc
Notă: X trebuie să fie întotdeauna pornit din același tty de unde a avut loc logarea, pentru a păstra sesiunea logind. Aceasta este asigurată de către fișierul inițial /etc/X11/xinit/xserverrc.

Pentru a porni (de probă) o sesiune Xorg, executați:

$ startx

Ar trebui să apară câteva ferestre care pot fi mișcate, și mouse-ul ar trebui să funcționeze. După ce sunteți mulțumit că instalarea X a avut succes, puteți ieși din X prin emiterea comenzii exit în promptere până când ajungeți înapoi la consolă.

$ exit

Dacă ecranul se întunecă, puteți încerca și să treceți la altă consolă virtuală (ex: Ctrl+Alt+F2), și să vă logați fără să vedeți nimic. Puteți face asta tastând „root” (apăsați Enter după ce ați tastat) și introducând parola de root (din nou, apăsați Enter după ce ați tastat).

De asemenea, puteți încerca oprirea serverului X folosind:

# pkill X

Dacă nu merge, dați restart fără să vedeți nimic folosind:

# reboot
Depanare

Dacă apare vreo problemă, uitați-vă după erori în Xorg.0.log. Fiți atent la orice linie care începe cu (EE) ce reprezintă erori, și de asemenea (WW), acestea fiind atenționări care ar putea indica alte probleme.

$ grep EE /var/log/Xorg.0.log

Dacă tot aveți probleme după ce ați consultat articolul Xorg și aveți nevoie de ajutor pe forumurile Arch Linux sau pe canalul IRC, asigurați-vă că instalați și că folosiți wgetpaste pentru a oferi link-urile pentru:

# pacman -S wgetpaste
$ wgetpaste ~/.xinitrc
$ wgetpaste /etc/X11/xorg.conf
$ wgetpaste /var/log/Xorg.0.log
Notă: Vă rugăm să oferiți toate informațiile relevante (hardware, informații despre drivere, etc) atunci când cereți ajutorul.

Fonturi

Ar fi indicat să instalați un set de fonturi TrueType, fiindcă inițial nu sunt incluse decât fonturi bitmap care nu merg redimensionate. DejaVu este un set de fonturi pentru uz general, de înaltă calitate și cu o bună acoperire Unicode:

# pacman -S ttf-dejavu

Vedeți articolul Font Configuration despre cum să configurați modul de afișare a fonturilor și Fonts pentru sugestii despre fonturi și instrucțiuni de instalare.

Alegeți și instalați o interfață grafică

X Window System oferă un cadru fundamental pentru construirea unei interfețe grafice.

Notă: Alegerea unui DE sau WM este foarte subiectivă și reprezintă o alegere personală. Alegeți cel mai bun mediu specific nevoilor dumneavoastră. Vă puteți, de asemenea, construi propriul DE cu un simplu WM și câteva aplicații.
  • Window Managers (WM) - managerele de ferestre - controlează plasamentul și felul în care arată ferestrele aplicațiilor împreună cu X Window System.
  • Desktop Environments (DE) - mediile desktop - funcționează deasupra lui X și împreună cu acesta, pentru a oferi un GUI complet funcțional și dinamic. Un DE în mod normal oferă un manager de ferestre, iconițe, applet-uri, ferestre, toolbar-uri, foldere, wallpapere, o suită de aplicații și funcții precum drag and drop.

În loc să porniți X manual folosind startx din xorg-xinit, vedeți Display Manager pentru instrucțiuni despre folosirea unui display manager, sau vizitați Start X at Login pentru folosirea unui terminal virtual existent ca echivalentul unui display manager.

Anexă

Pentru o listă de aplicații care v-ar putea interesa, vedeți List of Applications.

Vedeți Recomandări generale pentru tutoriale după etapa de instalare, precum configurarea unui touchpad sau afișarea fonturilor.


Unelte personale